Nimic nu este întâmplător, nici măcar accidentele

#experiențacuuleiuriesențiale

#decesăaimereuîncasăuleiuriesențiale

#celmaibunsuportpentrucorp

De mai multă vrem simt, mai mult decât cred la nivel mental, că inclusiv accidentele au o cauză emoțională ca declanșator. Da, știu, poate părea neverosimil, adică ce legătură să aibă o căzătură, o lovitură, un accident de muncă, sau chiar de mașină, cu emoțiile și trăirile noastre? Și acest lucru pare și mai greu de crezut atunci când accidentul nu s-a produs din cauza noastră. Și mai știu și că nu există studii sau cercetări care să susțină această ipoteză.

Dr. Hamer spunea la un moment dat că, deși nu poate să dovedească încă, el considera că inclusiv accidentele au la bază o cauză emoțională. Și odată ce am aflat acest lucru am început să fiu mai atentă și să mă uit cu totul diferit inclusiv la accidentările pe care le-am experimentat. Apoi, pe măsură ce am continuat să învăț și să descopăr tot mai multe despre cum funcționăm noi ca ființe holistice, despre cum funcționează Universul și legile lui, legea atracției, despre cum dezechilibrele energetice produse de emoțiile gânduri de frecvență joasă pe care le lăsăm să se deruleze pe pilot automat pun în mișcare forțe specifice de re-echilibrare („balancing forces” – Vadim Zeeland Reality Transurfing), simțirea aceasta că accidentele/accidentările au și ele la bază tot un fond emoțional perturbat a devenit tot mai concretă și conturată.

Nu pot să vă cer să mă credeți pe cuvânt și nici nu aș vrea de altfel. Însă pot să vă îndemn să vă uitați dintr-o altă perspectivă la situațiile de această natură și să scormoniți mai mult sau mai puțin în trăirile voastre să descoperiți singuri legăturile și cauzele subtile. Partea din corp care „suferă” nu este deloc întâmplătoare, ci este direct conectată cu cauza emoțională. Acest lucru l-am observat conștient prima dată acum câțiva, atunci când, mergând să alimentez mașina, am umplut rezervorul cu benzină în loc de motorină. Plânsete, supărare, furie, toate la adresa proprie. După câteva ore, după ce am m-am liniștit și am putut să zic că, mna, nu sunt singura căreia i s-a întâmplat, m-am lovit cu ușa de la unul din corpurile suspendate din bucătărie, fix unde credeți? Fix la cap, că „nu m-a dus capul mai mult”, să fiu atentă ce pun in rezervor. Aceea a fost, dacă ar fi să fac o paralelă cu Cele 5 Legi Biologice, criza epileptoidă, momentul de descărcare a energiei de frecvență joasă acumulată. Și m-am lovit pe măsura supărării, ca să zic așa, căci am văzut efectiv negru în fața ochilor și am căzut în fund pe podea. Râdeam și plângeam în același timp.

Iar zilele trecute, mai exact pe 13 mai, vineri după amiază, această legătură mi s-a reconfirmat printr-o experiență nu tocmai plăcută, dar de care, e clar că, aveam nevoie, ca să mă pot opri și să mă uit la mine cu atenție. Astfel că în acea zi, încercând să iau un mop din spatele unei bucăți de plasă de Buzău de 1m x 1m, cu fierul gros de 12, mi-a „scăpat” plasa din mână și una din margini a aterizat și s-a înfipt direct în piciorul drept. Sandaua pe care o aveam în picior s-a umplut instantaneu de sânge. Am luat niște prosoape de hârtie și am apăsat cât am putut pe rană, am reașezat bucata de carne străpunsă și sp, deși nu îmi dau seama ce și cum am făcut, după câteva minute fluxul de sânge s-a oprit. Singurul ulei pe care îl aveam la mine era Rose touch, așa că am turnat cred ca jumătate de sticluță direct pe rană. Nu mai puteam mișca laba piciorului și niște senzații intense de înțepătură porneau de la deget și până la șold. După alte câteva minute am căutat să văd dacă pot să mișc degetul și, spre bucuria mea, am observat că pot, chiar dacă aproape imperceptibil, însă aveam încă controlul asupra degetului.

L-am sunat pe soț să vină să mă ia de la prietenii la care eram în vizită și până a ajuns el, uitându-mă la deget și întrebându-mă de ce, au năvălit o serie de conștientizări.

În primul rând am conștientizat sentimentul de „nu înaintez” pe care l-am experimentat ceva vreme înainte de accident. Mi-am dorit foarte mult ca anul acesta să îmi creez o grădină, să cultiv într-un solar, să încep să îmi creez sistemul de Permacultură la care visez de ani de zile. Însă pentru că lucrurile nu s-au aranjat tocmai în ritmul pe care eu mi l-am dorit (și de care m-am atașat) am ajuns să experimentez acele frustrări că „nu înaintez”. Iar eu pășesc întotdeauna mai întâi cu piciorul drept. Zic buuuuun, ia uite cum mi-a adus Universul un dar să pot să mă opresc și să mă văd. Ia să mai scormonesc să aflu ce alte mesaje mai sunt de înțeles din această experiență. Și cum am terminat acest gând, vine următoarea conștientizare...„Ema, păi nu te-ai tot plâns tu că ești obosită și că nu reușești să te odihnești?!? Ei uite, dacă nu te-ai oprit de bună-voie, acum te oprești de nevoie și ai ocazia să te odihnești.” Bun, al doilea mesaj descifrat. Ce altceva mai e de înțeles? Se mai aprinde un beculeț... „Păi uite că te-au invitat niște prieteni să faci o călătorie pentru care simți că nu ai timp, că trebuie să „stai” acasă să faci alte lucruri. Și uite că așa trebuie să stai că nu ai ce face.”. Iar aici m-a pufnit râsul, așa în sinea mea, căci invitația era pentru luna viitoare, deci oricum se vindecă treaba până atunci.

Așa că tot acest complex de trăiri, emoții, gânduri emanate în Univers, au făcut ca forțele de care aminteam mai sus să vină și să echilibreze lucrurile. Și chiar dacă sună ciudat, eu m-am bucurat că mesajul a fost „doar atât” și că a venit destul de rapid, în sensul că dezechilibrul produs în câmpul energetic nu a fost unul chiar atât de mare. Cred că intensitatea accidentului este direct proporțională cu intensitatea emoțiilor conflictuale experimentate. Așadar, am decis în acel moment să mă eliberez de atașamentul față de timpii de implementare ai proiectul meu de Permacultură și să îi dau voie să se materializeze în ritmul lui. Am decis să eliberez toate gândurile și grijile ce nu mă lăsau să dorm, să mă ocup de lucrurile de care trebuie să mă ocup, unul câte unul, atunci când le vine rândul, cu răbdare și încredere că toate se rezolvă, să iau o pauză și să mă odihnesc. Și asta am făcut următoarele 3 zile și încă mai fac. 😊

Între timp a ajuns și soțul și am mers acasă și de aici vreau să vă povestesc cum am gestionat și susținut faza de reparație, astfel încât astăzi, pot călca normal pe picior, edemul s-a retras deja de câteva zile, iar rana este închisă. Nu a avut loc niciun proces infecțios, iar disconfortul intens a durat de vineri după amiază când m-am accidentat până vineri noapte în jurul orei unu.

Și primul aspect pe care vreau să îl menționez este „mindset-ul” pe care mi l-am creat. Acum vreo 8 ani am mai avut o experiență de vindecare extraordinară a unei fisuri la osul de la brațul drept, tot în urma unui accident, numai că atunci nu știam ce știu acum. Și totuși, lucrând doar cu subconștientul și cu corpul în 4 zile am dat jos suportul acela în care îmi așezaseră mâna și am început să o folosesc, în loc de cel puțin 3 săptămâni cum îmi spuseseră la clinică. Așa că eram convinsă că și acum procesul de vindecare poate fi unul ușor și rapid, mai ales că acum am și mai multe instrumente cu care să lucrez și o înțelegere mult mai profundă a întregului eveniment.

Așadar, am acceptat ce mi s-a întâmplat ce ceva ce îmi era „necesar” pentru a rezolva la nivel emoțional ce aveam de rezolvat și am transmit constant rănii gânduri de iubire. Astfel, am evitat declanșarea unui conflict biologic de separare – de senzații, de rană în sine, care ar fi intensificat toată situația.

Știam că pentru procesul de reparație corpul va crea edem (retenție de apă) în zona respectivă pentru a proteja țesuturile în procesul de reparație așa că am decis să am încredere în corp și în inteligența lui supremă că va ști exact ce are de făcut și că edemul va fi exact atât cât este necesar. Deci, nu m-am agitat pentru ca s-au umflat laba piciorului și degetele. Edemul a fost unul relativ mic, mai mult în zona pernuțelor de la picior, tocmai pentru a nu mișca nepotrivit piciorul.

Vineri noaptea, în intervalul de câteva ore în care senzațiile au fost cele mai intense (am avut un moment în care m-am gândit oare cum am să pot eu să dorm) mi-am făcut auto-analgezie, folosind tehnica dr. Escudero, pe care am mai practicat-o și în trecut în alte situații. Această tehnică este o tehnică simplă, ce funcționează cu atât mai bine cu cât este repetată mai mult. Este o tehnică simplă ce presupune repetarea următoarei afirmații:

„Gura mea este plină de salivă fluidă, agreabilă și vindecătoare, ...zona din corp... este complet anesteziată până când ... .”

Învățându-și pacienții această tehnică, pe care ei o practicau câtva timp înaintea unei intervenții chirurgicale, repetând și de până la 1000 de ori această afirmație în cadrul unui „antrenament”, dr. Escudero a reușit să își opereze pacienții fără anestezii chimice, aceștia rămânând complet conștienți în timpul intervențiilor.

Așadar, am repetat (nu aș putea să spun cât timp, căci nu am urmărit, dar dacă ar fi să estimez, cred că undeva între 45 de minute și o oră) constant în gând afirmația:

„Gura mea este plină de salivă fluidă, agreabilă și vindecătoare, laba piciorului drept de la mijloc până în vârful degetului mare este complet anesteziată până când procesul de vindecare a rănii va fi încheiat.”

Și, la un moment dat toate senzațiile de disconfort, pulsații, au dispărut și am putut să adorm. Acele senzații nici nu au mai revenit. În următoarele 3 zile am mai resimțit senzații atunci când lăsam piciorul în jos, deoarece am stat cu el ridicat pe perne și când îl lăsam jos venind mai mult sânge în picior apăreau senzații, însă era suportabile (de un 5 așa, pe o scară de la 1 la 10). Nu am putut călca pe picior până în a 4-a zi, când am putut să pun piciorul în pământ și să mă deplasez fără să țopăi într-un picior, cu ajutorul bățului de tracking.

Pe lângă această tehnică de auto-analgezie, am făcut mult Ho’Oponopono, pentru a rămâne liniștită emoțional și mental, am făcut vizualizări cu lumină vindecătoare și am vorbit foarte mult cu corpul meu.

Despre Ho’Oponopono am mai scris și în alte articole în detaliu, așa că nu am să mai revin acum asupra acestei tehnici.

Vreau însă să vă vorbesc despre cât de puternic este vorbitul cu corpul nostru. Nu este o tehnică pe care am învățat-o undeva, ci pur și simplu am fost curioasă să pun în practică acest lucru, după ce am accesat mai multe informații și relatări ale unor oameni care au reușit vindecări miraculoase (din perspectiva convențională), cum este și Joe Dispenza, coroborate cu toate cunoștințele integrate despre Biologia Credinței. Într-unul dintre materialele lui Bruce Lipton pe care l-am urmărit cu niște ani în urmă, acesta spunea că fiecare celulă din corpul nostru are o conștiință a ei proprie și că celulele din corpul nostru ne pot auzi. Așa că, pentru a nu îl crede pe cuvânt, am pus în aplicare și am constat pe corpul meu că așa este. De atunci mi-am făcut un ritual ca oricât de des îmi amintesc să mulțumesc tuturor și fiecărei celulele din corpul meu, pentru tot ce fac ele pentru mine.

Le-am transmit gânduri de iubire, de recunoștință, am vizualizat lumină vindecătoare ce pornește din inimă și ajunge până la picior și învăluie piciorul și toate țesuturile afectate se refac.

O a treia tehnică pe care am folosit-o și despre care am scris în alte articole a fost comunicare cu subconștientul și stabilirea unor mileston-uri de vindecare clare și concrete pe care i-am cerut (cu iubire) să le îndeplinească.

Astfel, în fiecare seara înainte să adorm, am stat de vorbă cu subconștientul meu cerându-i ca până când urma să mă trezesc să realizeze un anumit procent de vindecare. Vă las un exemplu de discuție cu subconștientul, în cazul în care vă este de folos.

„Dragul meu subconștient, te iubesc și îți mulțumesc. Sunt recunoscătoare că ești parte din mine, o parte atât de importantă din mine. Te iubesc. Te rog, dragul meu subconștient, să organizezi toate resursele de care ai nevoie, căci știu că le ai și dacă nu le ai te rog să le creezi, astfel încât până dimineață când mă voi trezi vindecarea rănii de la piciorul drept de lângă degetul mare să se fi realizat atât cât este nevoie pentru ca senzațiile să se diminueze cu 50% față de cum le resimt acum și să pot mișca mai ușor cu 50% degetul de la picior, față de cum îl pot mișca acum.”

I-am cerut  de fiecare dată când vorbeam cu subconștientul să continue să organizeze sau să creeze toate resursele de care avea nevoie pentru a continua procesul de vindecare, punând de fiecare dată o țintă clară, măsurabilă. De la mișcarea degetului, la pus piciorul în pământ, la călcat pe picior, la mers normal.

Astăzi la 11 zile de la accidentare, rana este închisă cu coajă și pot călca normal pe picior.

Și, nu în ultimul rând, am făcut baie de uleiuri piciorului. De vineri de când am ajuns acasă, cam la o oră și ceva de când se produsese accidentul și până pe la două noaptea, am pus din 45 în 45 de minute uleiuri esențiale, nediluate, direct pe rană. Pe timpul nopții am pus alarma să sune la două ore.  Am creat două echipe de uleiuri și le aplicam alternativ. În prima echipă jucau Tămâia, Copaiba și Salubelle, iar în a doua Helichrysum, Rose touch, Blue Tansy și Lavanda. Sâmbătă toată ziua am aplicat la o ora și jumătate aceleași uleiuri. Pe timpul nopții am pus alarma la 3 ore. Duminica am continuat sa aplic tot la o oră și jumătate, până noaptea, iar pe timpul nopții nu am mai aplicat. Luni am adăugat și Mir și Mușețel Roman și Bergamotă. Am încercat să folosesc și CorrectX undeva pe miercuri, însă nu mi s-a părut că este momentul potrivit. Am adăugat în schimb Tea Tree  (arbore de ceai) și Melissa (roiniță). Inițial am lăsat coaja groasă care s-a format peste rană, chiar dacă mai crăpa și mai picura puțin sânge și mai ieșea limfă. Am desprins acea coajă în a cincea zi. După alte 3 zile s-a mai format o coajă mai groasă, nu la fel ca cea inițială, pe care am curățat-o ținând piciorul în apă călduță. După ce am curățat această a doua coajă mai groasă rana s-a închis și nu a mai făcut coajă groasă. Acum are o coajă normală și mai aplic Tamaie, Copaiba, Tea Tree, Melissa, Bergamota de 3 sau 4 ori pe zi.

Iată deci, cum se poate vindeca firesc și natural o rană profundă, fără teamă de infecții, rugină și altele, cu încredere în puterea de refacere extraordinară a corpului, căci eu una știu că al nostru corp este capabil să vindece și să repare orice, dacă îl susținem corespunzător.

Sunt profund recunoscătoare pentru că aceste uleiuri esențiale pure sunt în viața mea și a familiei mele și vă încurajez pe toți să vă acordați o șansă (căci vouă v-o acordați cu adevărat, nu lor) în a le simții beneficiile pe corpul vostru. Eu de fel nu scriu doar despre uleiuri, însă știu că, pe lângă toate tehnicile emoționale și mentale pe care le-am pus în aplicare în această experiență, uleiurile esențiale au jucat un rol foarte important în procesul de reface a țesuturilor.

Să vă fie de folos!

Te iubesc. Îți mulțumesc.

Peace of the I