Parenchimul ficatului & înfometarea

#ExperiențaCuCele5LegiBiologice

Bunica mea a plecat din această lumea fizică acum 6 ani. Plecarea a fost atât neașteptată, cât și rapidă, însă prin prisma Celor 5 Legi Biologice ale Naturii se va putea înțelege că, în realitate, ceea ce s-a întâmplat la final a fost urmarea multor ani de suferințe sufletești și psihice, ce nu au fost conștientizate și eliberate.

Am învățat niște lecții foarte profunde despre importanța felului în care ne trăim viața și am să caut să sintetizez din ele în cele ce urmează.

Dar mai întâi, să vă povestesc experiența bunicii mele. Am primit într-o zi un telefon de la părinții mei că bunica mea nu se simte bine. Ea avea frecvent perioade în care nu se simțea bine, însă acum deja dura de mai multe zile ca de obicei. Mi-au spus că au fost sa facă o ecografie si că a ieșit „ceva” la ficat și că este nevoie de un CT pentru a putea vedea mai bine ce este acolo.

Auzind că este vorba de ficat și cunoscând felul de a fi al bunicii mele, ia-m trimis mamei mele un mesaj în care i-am spus, dinainte, ce vor găsi în urma analizelor.

Iată un rezumat a ceea ce i-am scris atunci:

„PARENCHIMUL FICATULUI

DEZVOLTAREA ȘI FUNCȚIA PARENCHIMULUI FICATULUI

Parenchimul formează marea parte a ficatului. Este format în mare parte din așa numitele hepatocite, care sunt celulele funcționale de bază ale ficatului. Principala lor activitate este acea de a secreta bila, o substanță care ajuta la eliminarea toxinelor din corp. Bila produsă în ficat este transportată prin canalele biliare către intestinul mic, unde ajută la absorbția grăsimilor. Atunci când bila nu este necesară în intestin, ea este stocata în vezica biliară, până când este necesară. Pe lângă funcția de secreție a bilei, ficatul produce de asemenea colesterol. Parenchimul este compus din epiteliu cilindric interstițial, care se dezvoltă din endoderm și este, prin urmare, controlat de trunchiul cerebral.

LA NIVELUL CREIERULUI: în trunchiul cerebral, centru de control al parenchimului este poziționat în zona releelor care controlează organele sistemului alimentar, mai precis, în emisfera dreaptă a trunchiului cerebral, între releele stomacului și ale pancreasului.

CONFLICTUL BIOLOGIC:

Conflictul biologic care afectează parenchimul ficatului este un CONFLICT DE INFOMETARE.

O persoană poate să sufere un conflict de înfometare în mod real, datorita lipsei de hrană. Prin urmare, dacă o persoană este pusă la o dietă strictă, dacă nu este lăsată să consume alimentele preferate, dacă primește diagnosticul de cancer de colon cu asocierea că nu ajung alimente în intestin, vomitatul excesiv și pierderea în greutate în timpul tratamentelor de chimio „terapie”, sau pierderea în greutate accidentală, pot declanșa un astfel de conflict. Pe lângă acestea însă „teama de înfometare” poate să apară și atunci când o persoana ajunge, pe neașteptate, în situația de a nu se putea întreține, cum ar fi datorită pierderii locului de munca, reducerii de salariu, pierderii unei afaceri, falimentului, pierderii de clienți, creșterii neașteptate a chiriei, divorțului cu efecte economice devastatoare, confiscării unei proprietăți, pierderii economiilor, datoriilor financiare, sau pierderii unui membru de familie care furniza suport financiar (sau chiar frica de a pierde un membru din familie care asigură resursele). Pe scurt, conflictul se traduce în stresul că nu mai există resurse pentru ca persoana să se hrănească, sau pentru ca cei pentru care este responsabilă să fie hrăniți.”

FAZA ACTIVĂ DE CONFLICT:

Începând cu DHS-ul (formarea focarului în creier – momentul experimentării conflictului),  în faza activă de conflict, celulele ficatului (hepatocitele) proliferează (se înmulțesc), proporțional cu intensitatea conflictului. SCOPUL BIOLOGIC al creșterii celulare este acela de a îmbunătății funcția ficatului astfel încât și cele mai mici particule de hrană să poată fi utilizate la maximum. Atunci când faza conflictuală este prelungită, se formează noduli hepatici, referiți în medicina alopata ca și cancer hepatic,  („carcinom hepatocelular”), ca urmare a augmentării celulare continue. De obicei nodulii cresc într-o formă plată, de timp absorbant; rareori, ei cresc in forma de conopida, de tip secretor. Daca rata de divizie celulară depășește o anumită limită, medicina convențională consideră că „cancerul” este malign. Nodulii hepatici benigni sunt clasificați drept Hiperplazie Focală Nodulară.

NOTĂ: Multiplii noduli hepatici indică faptul că conflictul de înfometare este legat de persoana însăși. Un singur nodul se formează dacă persoana suferă conflictul de înfometare cu sau pentru o singură persoană (membru de familie, persoană apropiată, un animal îndrăgit). Doi noduli, pentru două persoane, 3 noduli pentru 3 persoane și tot așa. Același principiu se aplică și în cazul plămânilor.

FAZA DE REZOLVARE:

După rezolvarea conflictului, fungii și mico-bacteriile, precum bacteriile tuberculoase, înlătură celulele care nu mai sunt necesare. SIMPTOMELE DIN FAZA DE REZOLVARE sunt dureri din cauza inflamării ficatului și transpirații nocturne. Parametrii analizelor de sânge pentru ficat sunt în limitele normale. UN ABCES LA FICAT ESTE UN NODUL UMPLUT CU PUROI. Ceea ce este denumit în mod comun „ficat gras”, este explicat, în termenii Celor 5 Legi Biologice, drept depozite de grăsime într-un ficat aflat în faza de reparație.

Tuberculoza hepatică, ce indică activitatea bacteriilor tuberculoase, este mult mai frecventa în zone unde există foamete, precum Africa (a se vedea și tuberculoza rinichilor, legata de un conflict de existență și tuberculoza plămânilor legată de un conflict de frică de moarte). Corelația dintre tuberculoză și sărăcie a fost observată de mult de către istoricii medicali. În lumea vestică, unde tuberculoza este presupus „eradicata”, tuberculoza hepatică este acum denumită cancer hepatic (la fel ca și redenumirea tuberculozei pulmonare în cancer de plămâni și a tuberculozei rinichilor în sindrom nefrotic). Însă chiar dacă denumirile s-au schimbat, simptomele și manifestările au rămas aceleași.”

I-am spus că la CT vor descoperi o multitudine de noduli hepatici, deoarece bunica mea, de când o știu eu, a trăit cu credința că ea nu poate să mănânce aproape nimic, că orice mănâncă îi face rău, pentru că ea suferea de „entero-colită” (un alt subiect, pentru un alt articol). Așa că se înfometa cu zilele, mâncând mai nimic, își refuza poftele de a mânca alimentele care îi plăceau și în schimb „trebuia” să țină foarte mult „regim”. Așa că pentru mine nu a fost nicio surpriză să aflu că organul afectat era exact ficatul. Corpul ei s-a străduit cât a putut de mult să o ajute să facă față acestor credințe distructive.

Ceea ce au descoperit la CT a fost ceea ce le-am spus și, în plus pe lângă multitudinea de noduli hepatici, ficatul ei era plin și de abcese și chisturi.

De ce? Pentru că între „crizele” de entero-colită, când se simțea mai bine, mai renunța la regimul alimentar (mai bine zis la înfometare) și mânca cât de cât mai „normal”.

Astfel că ficatul ei era ca o pânză în care erau înscrise toate recăderile în conflict, datorate multitudinii de șine, majoritatea auto-induse. Abcesele erau foști noduli intrați în rezolvare care se descompuneau, în timp ce chisturile hepatice (denumite boala ficatului polichistic), se dezvoltaseră datorită prelungirii fazei de rezolvare (rezolvare suspendată – faza de rezolvare nu este dusă până la capăt deoarece persoana tot reintră în starea conflictuală – recădere pe șine) și recidivării stării conflictuale, ceea ce a făcut ca procesul permanent de descompunere să lase caverne în ficat, care au fost umplute cu apă datorita unui conflict existențial de abandon activ (denumit SINDROM în NMG).

Și deși le-am mai spus și că ficatul este singurul organ care este capabil să se regenereze singur, prin creare de nou țesut hepatic, denumit fenomenul Prometheu, bunica mea a ales să continue programul de înfometare și să nu mai mănânce nimic.

Iar odată cu vizitele la medic și înțelegerea faptului că „ceva nu este în regulă cu ea” (chiar dacă părinții mei nu i-au spus diagnosticul) conflictul existențial s-a amplificat și mai mult ducând la mărirea ficatului. Mărirea ficatului a condus la agravarea senzațiilor din corp care au ajuns spre final să fie atât de intense încât a ajuns să i se administreze morfină.

Ultima dată când am văzut-o era de nerecunoscut. Mă uitam la ea și multe gânduri îmi treceau prin cap, însă unul parcă era mai pregnant ca toate celelalte „Ce înseamnă să trăiești o viață fără înțelegerea realității propriului corp și a legăturilor dintre el, minte și suflet.”

Bunica mea a adunat de-a lungul vieții ei multă furie, multe frici, multe suferințe, multe decepții, multe neîmpliniri și toate s-au reflectat în starea ei fizică. A trăit pentru alții și s-a lăsat mereu pe ultimul loc (mai ales din punct de vedere emoțional). S-a „sacrificat” iar apoi a fost furioasă că cei pentru care s-a sacrificat nu „i-au apreciat” sacrificiile. A îndurat violență și agresiuni fizice și verbale pentru că nu a știut să se iubească și să se prețuiască pe ea mai întâi de toate, pentru că nu a înțeles că nu trebuia să salveze pe nimeni în lumea asta în afară de ea, pentru că a considerat mai important să aibă o imagine bună pentru alții decât o realitate cu adevărat împlinitoare și fericită. Nu a „putut” să îi ierte pe cei care „i-au greșit” și a refuzat să înțeleagă că tot ce a trăit a atras ea însăși în viața ei și a pus mereu în seama altora suferințele pe care le-a îndurat.

Pentru ea a fost prea târziu să mai poată integra aceste paradigme, căci, deși părinții mei i-au explicat tot ce le-am scris legat de conflictul ficatului, programele mentale înrădăcinate ca niște sequoia în subconștientul ei nu au lăsat-o să înțeleagă și să creadă că ea se poate face bine. Iar frica pentru viața ei, pe care a început să o resimtă pe măsură ce lucrurile se agravau, a înrăutățit și mai mult situația.

Eu, însă, îi sunt profund recunoscătoare pentru că a fost acel suflet prietenos care mi-a arătat, prin exemplul viu al propriei vieți, ce am de făcut ca să trăiesc pe acest pământ în sănătate, fericire și împlinire sufletească.

Sufletul ei a ales, la scurt timp după, să părăsească acest plan material și să meargă acasă. Și plecarea ei a venit cu încă o lecție importantă, aceea a acceptării în iubire și compasiune că acesta a fost programul ei de viață, pe care și l-a ales încă înainte de a se naște și că nimic din lumea asta nu ar fi putut să îi dea nicio secundă în plus de viață.

Iar acum, ori de câte ori mi se face dor de ea (și de altfel și de ceilalți bunici întorși acasă), rulez în minte doar amintiri frumoase ale timpului petrecut cu ea, mă uit la tot ce am învățat de la ea și iar asta îmi aduce o stare de profundă iubire și recunoștință, în loc de suferință și frică. Plecarea din această lume a unei ființe dragi poate fi o tragedie sau poate fi un moment de creștere a conștiinței, de expansiune și înțelegere că suntem aici doar pentru o bucată de timp bine stabilită și că cel mai important este să învățăm să ne trăim viața în iubire, respect și acceptare de sine, pentru a face ca timpul petrecut aici să capete cât mai multă valoare.

M-am gândit uneori, de când folosesc uleiurile esențiale, că dacă aș fi știut atunci de ele și dacă le-aș fi folosit la ace moment poate aș fi putut să o ajut. Însă de fiecare dată când au venit aceste gânduri mi-am reamintit că totul se întâmplă exact așa cum este prestabilit și că nu putem da și nu putem lua nimănui din timpul pe care îl are de petrecut în această realitate tridimensională, însă putem face în așa fel încât acest timp să fie cât mai cu folos investit pentru creșterea și dezvoltarea sufletelor noastre.

Îți mulțumesc. Te iubesc.

Peace of the I