„Scuze că te deranjez.”

#Schimbă-ți limbajul pentru a îți schimba viața

Așa cum unii dintre voi poate știți, sunt foarte pasionată de limbaj, de cum folosim acest instrument, de cât de mult ne influențează el viața și modul în care o manifestăm, fără ca noi să ne dăm seama. Sunt atât de pasionată încât unii prieteni mă alintă „language police”. 😅

Și pentru că știu că mulți oameni nu acordă niciun fel de importanță limbajului, îl iau ca pe un dat și folosesc acest instrument de creație absolut inconștient și într-o necunoaștere deplină a puterii lui, am creat această serie de articole în care vorbesc mai multe despre ce înseamnă să (ne) vorbim, cum (ne) vorbim și ce ne arată modul în care (ne) vorbim despre noi înșine.

Avem impresia că un cuvânt este un cuvânt, o propoziție este o propoziție și o frază este o frază și că vocabularul a fost creat, în principiu, ca să putem să transmitem mesajele pe care dorim să le transmite.

Și, la o primă vedere, ar părea că așa stau lucrurile.

Lucrurile sunt însă mult mai profunde și limbajul este, în primul rând, un instrument cu care ne comunicăm nouă înșine. Căci înainte de a ne ieși pe gură, cuvintele sunt gândurile noastre.

V-ați întrebat oare ce se află în spatele cuvintelor pe care le gândiți? Și ce ascund acele cuvinte pe care alegeți (de cele mai multe ori, inconștient) să le rostiți? De ce alegeți să folosiți anumite cuvinte în locul altora?

De când am înțeles importanța limbajului, a cuvintelor pe care alegem să le folosim și ce ne arată ele despre noi, am devenit tot mai atentă la felul în care mă exprim, atât în interior, în gândurile mele, cât și la exterior, față de cei din jurul meu. A fost o perioadă de auto-observare intensă și cu perseverență am început să transform tot mai multe dintre tiparele verbale (limitative) pe care obișnuiam să le folosesc. Iar apoi, am început să le aud tot mai clar în jurul meu.

Și uneori, involuntar, atunci când aud anumite tipare verbale, reacționez, căci mintea mea reformulează imediat expresiile auzite și uneori „îmi scapă” și le rostesc cu voce tare, de unde și alintul de care spuneam mai sus.

Dar să revenim puțin la ce se ascunde în spatele cuvintelor pe care le folosim și care se constituie în gândurile noastre și în comunicarea noastră cu cei din jurul nostru. Răspunsul este simplu, la baza limbajului pe care ne-am obișnuit să îl folosim stau programele subconștiente înregistrate încă dinainte de a ne naște. Nu ne exprimăm așa la întâmplare, ci ne exprimăm așa cum am văzut că obișnuiau să o facă și îngrijitorii noștri (părinți, frați, bunici, etc.) când eram copii, pentru că am înregistrat programele subconștiente pe care ei le-au manifestat în prezența noastră.

Și în funcție de programele subconștiente pe care le-am înregistrat, de lipsă de iubire necondiționată, de frică de a nu fi acceptat, de frică de respingere sau de abandon, de nedreptate, de auto-devalorizare, de furie, de frustrare, ș.a.m.d., omul va folosi predominant anumite cuvinte, expresii, tipare de exprimare.

Așadar, programele limitative predominante se vor reflecta direct în limbajul pe care îl folosim, atât interior, cât și exterior.

Dacă, însă, devenim atenți la cuvintele pe care le folosim, putem începe să descoperim la noi programele limitative predominante și astfel putem începe să lucrăm cu ele, inclusiv prin a ne transforma limbajul.

Și încep această serie despre revizuire a acestor tipare de exprimare chiar cu cel care a inspirat această serie de articole.

De foarte multe ori, când primesc mesaje de la oameni, chiar și de la cei din echipa mea, într-o formă sau alta, ele încep cu „Scuze că te deranjez”.

Ei bine, ce programe credeți că se ascund în spatele acestor 4 cuvinte? De ce ar începe cineva o discuție tocmai cu aceste cuvinte?

Pentru că se gândește să fie „respectuos” față de persoana căreia i se adresează, ar putea spune unii dintre voi. Însă chiar așa să stea lucrurile? De ce s-ar manifesta așa respectul? Și mai gândiți-vă, pe ce ton energetic se deschide o discuție cu aceste cuvinte?

În realitate, în spatele acestui „Scuze că te deranjez.” se află programe subconștiente adânci de frică de respingere, de frică de a acceptați așa cum suntem, de lipsă de încredere în sine, programe de rușine, programe de vinovăție (eu sunt vinovat pentru ce simt ceilalți), sau altfel spus programe de „bună-creștere” și „bună purtare”.

Căci altfel, ce poate determina un om să creadă că „deranjează” un alt om doar pentru că i se adresează și că pentru a vorbi cu el trebuie mai întâi să își ceară scuze? Și cum ar putea mai exact el să îl deranjeze, când singurii responsabili pentru ceea ce alegem să experimentăm suntem noi înșine? Nimeni nu poate să ne deranjeze, dacă noi nu alegem să ne simțim „deranjați”. Iar această alegere vine și ea, bineînțeles, tot din programele subconștiente pe care le-am înregistrat. Da, este posibil ca persoana căreia îi scriem sau căreia vrem să îi vorbim să fie ocupată în acel moment cu alte activități, însă asta nu înseamnă că o deranjăm, ci că ne dorim să o întrerupem din ceea ce făcea. Noi singuri putem evalua dacă acela este un moment oportun în care să o facem sau nu. Și dacă decidem că este important pentru noi, atunci modul în care deschidem discuția va face o mare diferență.

Vă invit, mai ales pe cei care aveți acest „obicei” de a începe astfel o discuție, să mergeți în interiorul vostru și să căutați:

1. Să simți care sunt emoțiile profunde pe care le experimentați atunci când spuneți „Scuze că te deranjez.”

2. Să observați care sunt gândurile care vă trec prin minte în fundal și de ce natură sunt acestea atunci când spuneți „Scuze că te deranjez.”

3. Să observați care sunt reacțiile în corp atunci când spuneți „Scuze că te deranjez.”? Care este starea fizică? Aveți gura plină cu salivă sau uscată? Cum este respirația? Cum bate inima? Care este postura corporală (dreaptă, relaxată/ încovoiată, tensionată)?

Iar apoi gândiți-vă ce emoții va resimții persoana căreia vă adresați. Căci, ar trebui să știți că noi nu comunicăm doar verbal, ci și subtil, energetic, iar interlocutorul nostru nu doar că va auzi/citi cuvintele noastre, ci, mai ales, va resimți și energia noastră pe care i-o transmitem atunci când comunicăm cu el.

Apoi, imaginați-vă că începeți o discuție astfel „Bună, mă pot bucura de câteva minute din timpul tău?”, sau „Bună, îmi poți acorda câteva minute din timpul tău?”, sau „Bună, este un moment potrivit pentru tine să îmi acorzi câteva minute? Dacă nu acum, când pot reveni?” și faceți același exercițiu de mai sus și observați care este energia pe care o emanați în timp ce rostiți aceste cuvinte.

În NLP, există un principiu „Responsabil de succesul unei comunicări este cel care o inițiază.” Prin urmare sunt foarte importante atât cuvintele cu care ne transmitem mesajul (astfel încât cel căruia i-l comunicăm să îl înțeleagă), cât și cadrul în care se desfășoară discuția și pe care tot inițiatorul comunicării îl creează. Este evident că pentru interlocutor cadrul (framing-ul) creat este cu totul altul dacă ne începem comunicare prin, de exemplu, „Mă pot bucura de câteva minute din timpul tău?” față de „Scuze că te deranjez.” și că el nu va fi pus în gardă de scuzele și deranjul pe care i le prezentăm de la bun început, ci va simți că timpul lui este apreciat și că are oportunitatea de a fi de folos, dacă îi stă în putere. Vă pot spune că eu am simțit clar diferența în felul în care decurge o discuție când o încep fără deranj și fără scuze.

Și să știți că am fost și eu acolo, în acel spațiu mental și emoțional în care, datorită rănii de respingere, îmi începeam discuțiile cu scuze, cu deranj și, nu mai vorbesc, cu sentimentul accentuat de disconfort interior, că dacă persoana nu vrea să mă asculte, dacă va găsi aiurea ce vreau să îi zic, dacă nu va vrea să vorbească cu mine – o serie întreagă de frici și judecăți de valoare la propria-mi adresă.

Revelația a venit în timpul cursului de formare cu Crina Vereș. Doream să îi dăruiesc Nectarul, așa că, într-una din pauze, mi-am făcut curaj să merg la ea. Era în pauza de masă și mânca. Totuși eu mă simțeam așa de nerăbdătoare să îi dăruiesc cartea încât mi-am zis că „îndrăznesc să o deranjez la masă”.

Așa că m-am dus la ea și cu atitudinea aceea de om mic îmi încep conversația cu „Scuze că te deranjez. Vreau să îți dăruiesc o carte.” Răspunsul ei a venit pe cât de surprinzător, pe atât de revelator. Aș zice chiar, înzecit revelator. 😊 Căci Crina s-a întors către mine și mi-a spus „Auzi, știi ce, să știi că eu nu vreau să primesc nimic din energia asta. Ce tot îți ceri atâtea scuze?!? Dacă vrei să îmi dăruiești ceva, fă-o cu bucurie. Vino din nou și începe altfel discuția.”

Așa că, după primele momente în care „m-am blocat” și în care prin mintea mea treceau tot felul de întrebări de genul „Acum ce fac?”, am hotărât în sinea mea să îi ascult sfatul și să fac așa cum mi-a spus. Am plecat deci de lângă masa unde mânca, am făcut niște pași, iar apoi m-am întors și cu zâmbetul pe față i-am spus „Bună Crina! Te rog să îmi acorzi două minute. Vreau tare mult să îți dăruiesc această carte și simt să fac asta acum. Sper să îți placă și să te bucuri de ea.” Iar Crina a luat cartea, mi-a mulțumit, m-a îmbrățișat, după care mi-a spus „Mno, vezi că se poate și altfel.”

Am conștientizat în acel moment cum prin modul meu de exprimare de fapt manifestam, inconștient, programele de frică de a fi respinsă, programe înregistrate din perioada concepției (copil nedorit) și mi-au trecut prin minte, așa într-o fracțiune de secundă, nenumărate începuturi de discuții cu scuze, cu deranj și cu emoțiile acelea interioare de neadecvare, de a nu mă simți în largul meu să comunic cu oamenii, de frică de a fi respinsă. Și în acel moment m-am lecuit și am schimbat modul în care încep discuțiile cu oamenii și implicit starea mea din acele momente.

Și așa au început să se schimbe și gândurile mele și au dispărut și o parte din fricile mele. Nu spun că am rezolvat complet rana de respingere în acel moment, însă am mai observat niște aspecte foarte subtile prin care o manifestam în viața mea și, cu consecvență și observare de sine, am transformat, în timp, acele aspecte. La început ca pe un efort voit și conștient de a fi atentă și de a folosi alte tipare verbale, alte cuvinte și de a deschide altfel discuțiile (ori de câte ori mă observat că scriu „scuze că te deranjez” sau că gândeam acest lucru îmi reaminteam de momentul cu Crina și apoi îmi recadram mental contextul și poziția mea în raport cu interlocutorul), iar apoi, cu practică, ca pe un lucru firesc și normal.

Ori, pic cu pic se face mare și fiecare mică transformare contribuie la schimbarea tabloului în ansamblul său.

Așadar, observarea limbajului pe care obișnuim să îl folosim, inconștient, poate fi o cheie înspre descoperirea și transformare programelor limitative ce s-au înregistrat în subconștient. Iar odată identificate aceste tipare putem începe să lucrăm înspre a le transforma și înlocui cu programe generatoare de resurse și abundență.

Am mai spus-o și în alte articole, însă o repet, atenția este energie creatoare, iar acolo unde ne îndreptăm atenția creăm și manifestăm în acest plan tridimensional. Iar atenția noastră se cexprimă prin gândurile ce ne rulează în minte, gânduri ce scoase în exterior, sunt, în esență, o înșiruire armonioasă, sau mai puțin armonioasă, de cuvinte.

Să vă fie de folos!

Îți mulțumesc. Te iubesc.

Peace of the I

🙏❤️