Transa de autoritate

Transa de autoritate

Ai grijă pe cine investești cu autoritate, căci acel om va avea putere asupra ta, chiar de viață și de moarte.

Transa de autoritate și șocul de diagnostic

Ce este transa de autoritate? Cred că cel mai simplu de explicat ce este transa de autoritate este prin puterea exemplului. Așadar am să vă las o mică anecdotă în cele ce urmează, în scop exemplificativ.

Doi oameni merg la un centru de analize. Întâmplător, sau nu, cei doi oameni poartă același nume. Unul dintre ei este sănătos, în timp ce celălalt a primit un diagnostic de o boală incurabilă, un cancer malign.

La un anumit interval de timp de la vizita la centrul de analize, cei doi primesc răspunsurile cu rezultatele analizelor. Numai că, întâmplarea, sau nu, face ca asistenta de la centrul de analize care le transmite rezultate să facă o încurcătură. Omul sănătos primește vestea că este foarte bolnav și mai are puțin de trăit, în timp ce omul bolnav primește vestea că este sănătos și că totul este bine cu el.

Ce credeți că s-a întâmplat mai departe?

Ei bine, omul sănătos, care a primit vestea ca este bolnav într-o fază terminală, a murit într-un interval de nici 6 luni, în timp ce omul bolnav într-o fază terminală, care a primit vestea că este sănătos, s-a recuperat, a trăit în continuare fără să mai manifeste vreo problemă.

Ironia face ca după ce omul sănătos a părăsit dimensiune lumească, cei de la centrul de analize să își dea seama de încurcătură făcută și să îi contacteze din nou pe cei doi pentru a le comunica cele întâmplate.

Ce credeți că s-a întâmplat cu omul care fusese bolnav și își revenise în urma veștii că analizele au ieșit bine?

S-a îmbolnăvit din nou și, în scurt timp, a părăsit și el dimensiunea lumească.

Iată ce înseamnă transa de autoritate și să crezi fără să pui sub semnul întrebării, nici măcar puțin, o părere emisă de o persoană, pe care tu ai investit-o cu autoritate, deci cu putere asupra ta.

Atunci când investim pe cineva cu autoritate ceea ce facem de fapt este să renunțăm la propria putere.

Transa de autoritate declanșează, foarte adesea, un fenomen tot mai cunoscut, anume șocul de diagnostic, sau în termenii Celor 5 Legi Biologice ale Naturii, un conflict biologic de diagnostic.

Șocurile de diagnostic, în termeni generali, reprezintă un stres psihologic uriaș pe care o persoană îl resimte în urma primirii unei vești ce vizează stare lui de sănătate, sau starea de sănătate a unei ființe dragi.

Ori, este deja cunoscut faptul că „stresul îmbolnăvește”. Așadar, acel stres psihologic uriaș creat de șocul primirii unui diagnostic fatalist va avea repercusiuni la nivel fizic și va crea alte simptome și manifestări, la nivel fizic, denumite boală.

În termeni mai specifici, din punct de vedere al Celor 5 Legi Biologice ale Naturii, conflictul de diagnostic reprezintă experimentarea unui șoc emoțional, conflict biologic, în urma primirii unei vești ce ține de starea de sănătate proprie sau a unei ființe dragi, ce declanșează un Program Biologic Special cu Sens de adaptare și supraviețuire. Acest Program Biologic Special are rolul precis de a ajuta la nivel fizic persoana să se adapteze și supraviețuiască noii realități, căreia conștient el nu îi poate face față.

Și pentru că foarte adesea șocul emoțional va fi experimentat sub forma fricii de moarte, a sa proprie sau a ființei dragi, Programul Biologic Special ce se va declanșa va avea loc la nivelul plămânilor. Biologic, plămânii sunt asociați vieții. Respirația înseamnă viață. Moartea înseamnă lipsa respirației. Iată de ce, foarte adesea, persoanele ce primesc un diagnostic fatalist ajung să primească ulterior și diagnosticul de „metastaze” la plămâni. Evident diagnosticul acesta suplimentar nu face decât să agraveze și să accentueze stresul psihologic și prin urmare și starea fizică a omului.

În funcție de sistemul de credințe și valori, de percepțiile și perspectiva asupra lumii, fiecare om va interpreta în propria manieră veștile pe care le primește, fapt ce va determina tipul de Program Biologic Special ce se va declanșa.

Însă nu doar modul în care interpretează/experimentează omul situația în cauză este important, ci și cât de mare este transa de autoritate sub care se află.

Prin urmare, cu cât transa de autoritate este mai mare, cu atât șocul emoțional, stresul psihologic, va fi mai mari. Altfel spus, cu cât omul crede mai cu tărie și fără să pună niciun pic la îndoială ceea ce i se spune, cu atât șocul va fi mai puternic și posibilitatea unor alternative, opțiuni, variante va fi mai mică, sau chiar inexistentă.

Motivul pentru care acest lucru se întâmplă ține de capacitatea de filtrare a informațiilor primite. Atunci când transa de autoritate este mare, omul crede fără să cerceteze, fără să mai ceară o a doua opinie, iar filtrele critice sunt complet oprite, omul însușindu-și mesajul primit ca pe un adevăr absolut, drept realitate a sa, fără nicio urmă de îndoială sau neîncredere.

Și, pentru că mintea subconștientă nu face diferența între real și imaginar, cât timp omul și-a însușit acel mesaj primit și l-a transformat într-o credință, subconștientul lui va lucra ca acea credință să devină realitatea pe care el o experimentează.

Așadar, acest tip de transă de autoritate, față de persoana care „livrează” un diagnostic, un pronostic fatalist, este un tip de transă ce poate fi foarte periculoasă, putând pune în pericol însăși viața.

Transa de autoritate și neputința învățată

În general, oamenii vor acorda autoritate celor pe care îi consideră superiori lor, din diferite motive. Ca și copii, invariabil, suntem sub transa de autoritate a părinților sau îngrijitorilor direcți, pentru că de ei depindem pentru supraviețuire. Pe măsură ce creștem, preluăm însăși transele de autoritate ale părinților/îngrijitorilor, și, de asemenea, ni le formăm pe ale noastre proprii.

În acest context, un alt rezultat al transei de autoritate îl reprezintă ceea ce se numește neputință învățată.

Neputința învățată reprezintă credința omului, înregistrată ca atare, fără niciun pic de filtrare, că „el nu poate”, că „el nu este capabil”.

Neputința învățată este o credință ce este cel mai adesea asimilată din mediul familial și din mediul școlar. Nu odată am auzit părinții spunând despre copiii lor, în prezența lor, „El este mic, nu înțelege/nu poate/nu știe.”. Și chiar dacă nu ar fi în prezența copilului, însăși această credință a părintelui, de neputință, se va transmite neconștient copilului, prin toate comportamentele și atitudinile părintelui față el.

Apoi urmează ciclul școlar în care sentimentul de neputință este, adesea, amplificat, sau instalat. Comparațiile cu elevii care „pot”, însăși sistemul de notare ce comportă și o latură subiectivă semnificativă, sunt pârghii prin care omul învață această neputință.

Iar aici am să fac o mică auto-dezvăluire. Ca și elev am fost întotdeauna un elev „silitor”, un elev care a învățat și a luat note bune și care s-a aflat printre primii elevi în clasă. Însă deși din exterior lucrurile păreau roz, din interior perspectiva era cu totul diferită. Școala m-a făcut să cred despre mine că „eu nu pot să învăț ușor”, că deși am obținut rezultate bune efortul pentru a obține acele rezultate a constat întotdeauna în „muncă din greu”. Până la vârsta de 29 de ani, când Universul mi-a dăruit ocazia să mă auto-cunosc și să învăț cum funcționez în realitate, am crezut despre mine că „eu nu pot să  fiu ca alți colegi care citeau odată o lecție și o știau apoi pe de rost”. Aceasta era neputința învățată.

Iar tiparul acesta de neputință învățată poate fi unul foarte insidios, subtil și cu repercusiuni în multe aspecte ale vieții. De la școală, la obținerea/crearea unui loc de muncă împlinitor, la relații armonioase, întâlnesc atât de des acest tipar al neputinței învățate – „Dar eu nu pot să obțin un job mai bun.”, „Dar eu nu sunt în stare să am o relație semnificativă, de durată.”, „Dar eu nu sunt capabil să port o discuție interesantă.”, „Dar eu nu pot să vorbesc în public.”ș.a.m.d.

Și atunci, întrebarea care se ivește este ce putem face pentru a ne elibera de transa de autoritate?

Un prim lucru pe care îl putem face este să conștientizăm și să integrăm cu toată ființa noastră că oameni suntem toți și că „Să arunce primul cu piatra cel care este fără de păcat.” nu este doar așa o vorbă. Nu fac de obicei referiri religioase, însă în acest context această vorbă este foarte plină de semnificație. Nu agreez eticheta păcat și operez fără noțiunea de vină, vinovați și greșeală, despre care am scris și în articolul Greșeală vs. Feedback.

În sistemul meu de reprezentare această expresie se traduce prin „Să vorbească primul cel care a obținut întotdeauna doar rezultatele pe care și le-a dorit/propus.” și prin „Oameni suntem cu toții și suntem supuși erorilor de judecată.”, eroarea de judecată fiind diferită de greșeală, prin faptul că aceasta din urmă comportă cu ea și sentimentul de vină și vinovăție.

Așadar, în momentul în care integrăm faptul că toți oamenii sunt supuși erorilor de judecată, că erori se pot întâmpla chiar și la nivel administrativ, ca în exemplul celor doi oameni cu același nume, în momentul în care înțelegem că oameni sunt perfect imperfecți, începem să învățăm să abordăm lucrurile cu un sâmbure de îndoială. Acea îndoială sănătoasă, sau cum se spune în engleză „Take it with a grain of salt!” (Ia-o cu un grăunte de sare!).

Da, chiar dacă, față de noi înșine, un alt om a studiat un anumit domeniu mult mai intens, mult mai mult timp, să îi acordăm votul nostru de încredere 100%, fără să trecem prin propriile noastre filtre critice, fără să facem o a doua verificare sau o verificare încrucișată, fără să ne punem niciun semn de întrebare, fără să vedem în ce măsură ceea ce ni se spune se poate confirma practic, fără să cerem o a doua, o a treia, a patra sau a n-a părere, este nu doar un semn că ne aflăm sub imperiul unei transe de autoritate ci și un semn că ne-am dat complet puterea.

Și este cu atât mai important ca fiecare om să își ia puterea înapoi, să cerceteze înainte să creadă, cu cât mai mult pe toate canalele convenționale oamenii sunt îndemnați să „nu își bată ei capul cu tot felul de probleme și îi lase și să îi creadă fără urmă de îndoială pe specialiști”, pentru că „oamenii de rând” nu au ei studiile și pregătirea să înțeleagă ceea ce doar specialiștii înțeleg. Vedeți ce subtil se inoculează neputința învățată?

Pe lângă conștientizarea faptului că este în responsabilitatea fiecăruia dintre noi să ne informăm, să căutăm opțiuni și alternative, să verificăm acuratețea, să validăm cu practica, să cerem o a doua și chiar și o a treia și a patra opinie, să cercetăm și că acest proces este unul ce ne va aduce nouă înșine mari foloase, o tehnică foarte simplă și utilă, care mie îmi place foarte mult, este tehnica respingerii conștiente a informațiilor programatoare (aceasta este propria mea denumire și este una neoficială).

Putem folosi atât noi ca adulți această tehnică și, mai mult, îi putem învăța și pe copii să folosească această tehnică simplă și în același timp foarte utilă, atât în relațiile lor cu adulții din viața lor, cât și în relație cu colegii, prietenii, sau alți copii pe care doar ce i-au întâlnit.

Această tehnică presupune ca, în funcție de context, fie fizic, fie mental să ne spunem cu prezență și conștiență „Resping asta! Anulez asta!” și, fie fizic, fie mental, în funcție de context, să facem și un gest cu mâna de STOP și eventual și o strâmbătură de respingere.

Așadar dacă cineva, oricine, îți va spune „dar tu nu poți”, „dar tu nu ști”, „dar tu nu ești suficient de bun”, sau dacă tu singur îți spui astfel de lucrui, sau orice alte mesaje ce intra în sfera neputinței învățate sau a șocurilor psihice și emoționale puternice, poți spune în gând sau cu voce tare, gesticulând fizic sau imaginându-ți că faci acel gest fizic:

„RESPING ASTA! ANULEZ ASTA!”

și, ulterior, îți poți transmite mesajul pozitiv care să te susțină în intenția, obiectivul, calea ta, cum ar fi, spre exemplu,

„În fiecare zi pot tot mai mult/ sunt tot mai bine, răbdător, încrezător, ș.a.m.d.”

Îți mulțumesc. Te iubesc.

Peace of the I