Pot să te ajut?...dar oare, chiar pot să te ajut?- Partea II

sau despre #SindromulSalvatorului

Mai mult, așa cum spune și principiul din NLP – harta nu este teritoriu, am învățat să îmi amintesc mereu că lucrurile sunt percepute într-un anumit fel de pe harta mea și în cu totul alt fel de pe harta celuilalt, căci harta fiecăruia dintre noi este creată de suma programelor, credințelor și valorilor însușite în urma tuturor experiențelor noastre de viață.

Și, cel mai mult, este vorba de asumarea responsabilității că numai noi înșine putem face aceste schimbări în ființa noastră.

Atunci când îi spui unui om că îl ajuți să se vindece, sau atunci când un om vrea să îl ajuți să se vindece, invariabil, acel om va pune responsabilitatea vindecării în spatele tău și se va aștepta ca tu să îi rezolvi lui problema și să îi aduci sănătatea înapoi. Și astfel te va transforma pe tine în cârja lui și se va dezice de asuma responsabilității și de faptul că sănătatea lui vine doar din interiorul lui. Acesta este și cazul celor care merg la omul în halat alb să îi ajute să se vindece. Și dacă nu este omul în halat alb, până când nu devine 100% responsabil, omul va căuta pe altcineva care să îl ajute și căruia, de fapt, să îi paseze responsabilitatea vindecării lui.

În timp, am învățat, ușor, ușor, să simt oamenii care nu sunt pregătiți să își asume această responsabilitate și care vor să găsească rezolvările și soluțiile rapid și în exterior, să fie ajutați și să le rezolve alții problemele.

Și știți ce am mai învățat? Poate că vi se va părea surprinzător, însă una dintre marile lecții pe care le-am învățat este aceea că ei au tot dreptul să fie așa. Mi-a rămas întipărită în minte (un alt moment AHAAA!!!) o vorbă pe care am auzit-o la unul din cursurile Crinei „Fiecare din noi avem dreptul să simțim exact ce simțim, să gândim exact ceea ce gândim, să fim exact așa cum suntem.” Că ne este sau nu de folos, că ne creăm experiențele prin care să ne învățăm lecțiile pe care le avem de învățat, asta este deja o cu totul altă discuție.

Așa că, exact cum eu am dreptul să fiu așa cum sunt și cel de lângă mine are dreptul să fie exact așa cum este el, indiferent de cum percep eu lucrurile și orice judecăți de valoare pe care le-aș face la adresa lui, în realitate, ar vorbi doar și doar despre mine și nicidecum despre acel om. În realitate, acel om este doar un suflet prietenos ce a venit să mai apese niște butoane, să îmi mai reflecte niște aspecte interioare ascunse și căruia nu pot să îi fiu decât recunoscătoare pentru oglinzile arătate. Căci, încă odată, interiorul este cel care creează exteriorul și dacă în exterior percep că cineva se chinuie, suferă, în realitate eu doar văd oglindită suferința și chinuiala interioară. Așa că ceea ce am de făcut este ca eu să curăț, să vindec, să eliberez în interiorul meu programele ce mă fac pe mine să am acea percepție pentru ca apoi exteriorul reflectat să se transforme. Așadar, nu pe acel om îl am de ajutat, ci pe mine însămi.

Iar când am citit apoi și în cartea Nectar pentru suflet despre planul pe care sufletul și-l face, despre faptul că își alege punctele nodale în experiența pământească, mi-am dat seama că nu am niciun drept să vreau să intervin „pentru că știu eu mai bine ce îi trebuie/ știu eu ce e mai bun pentru el/ știu eu de ce are nevoie” în planul pe care sufletul acelui om și l-a ales. V-ați gândit vreodată că poate unele suflete și-au ales în planul lor „să sufere”? Pun în ghilimele pentru că suferința este, așa cum scriam mai sus, oricum, doar o chestiune de percepție, a noastră sau a persoanei în cauză, sau a ambelor părți implicate.

Și vă rog să reflectați la următorul exemplu și să vă răspundeți la următoarele întrebări.

Un suflet în lumea spiritelor își propune ca în următoarea reîncarnare să învețe lecția smereniei și a iubirii necondiționate. Drept pentru care un alt suflet vine și îi spune, am să te susțin eu să înveți această lecție și am să mă întrupez eu în partenerul tău și voi fi un alcoolic și un desfrânat.

Și ajungem pe repede înainte la momentul prezent în care el și ea sunt într-o relație, el este așa cum a spus că va fi, ea se victimizează că de ce trăiește ea așa ceva, de ce nu este și ea iubită, de ce nu are parte de înțelegere, de respect, de apreciere, etc. etc.

Credeți că poate cineva din afară să îi ajute pe acești doi oameni să se schimbe? Sau credeți că are cineva dreptul să vrea să le ia lecțiile pe care și-au ales să le învețe?

Am scris într-un alt articol despre experiența nașterii și despre cum am perceput la acel moment acea experiență ca „cea mai neagră și adâncă groapă în care m-am aflat”. Ei bine, în realitate, acea experiență s-a dovedit a fi cea mai profund transformatoare experiență din întreaga mea viață de până acum. Și toți acei oameni care au contribuit ca eu să trăiesc acea experiență, așa cum am trăit-o, au fost acele suflete prietenoase cu care sufletul meu s-a înțeles înainte de a veni aici, să îi creeze acel context, acea experiență din care să își învețe lecțiile pe care urmărea să le învețe.

Credeți că ar fi putut cineva să mă ajute să o evit? Sau credeți că ar fi avut cineva dreptul să mă „ferească” de acea experiență? Eu zic că, fără îndoială, răspunsul la ambele întrebări este un clar și simplu NU.

Așadar, de ce țin unii oameni atât de mult „să îi ajute” pe alții? Aici, pot să enumăr motive din experiența personală, din observațiile făcute la cei din jurul meu, însă cel mai de folos, dacă vă regăsiți în cele scrise mai sus, este să vă întrebați voi înșivă „De ce? De ce țin cu tot dinadinsul să „ajut” acest om, când el îmi arată, în mod clar, că nu își dorește/ că nu este pregătit/ că poate aceasta nu este calea lui? De ce și cum pot eu să cred că pot să știu mai bine ca el de ce are nevoie? Ce emoții trezește în mine situația acestui om? Unde am EU, de fapt, nevoie să mă ajut? Ce am EU, de fapt, de transformat la mine?

Este esențial să conștientizați care sunt emoțiile care declanșează acel impuls de a vrea să ajutați. Ce emoții trezește în voi experiența prin care trece acel om? Este frică? Este milă? Este neputință? De ce vreți să îl salvați? Ca să nu mai vorbim că, adesea, acest impuls nu ține cont de faptul că acel om nici măcar nu ne-a cerut ajutorul. Iar dacă ne-a cerut ajutorul, gândiți-vă în ce măsură deveniți cârja lui și luați asupra voastră responsabilitatea pe care acel om ar trebui să și-o asume.

Și știți unde este cel mai greu de rezolvat acest sindrom? Sau cel puțin, unde a fost pentru mine cel mai provocator? În familie! Pentru că, nu-i așa, îi iubim, vrem să le fie bine, vrem să fie sănătoși, vrem să aibă de toate, vrem, vrem, vrem... Dar oare avem noi dreptul să vrem ceva pentru ei? Avem noi puterea să îi schimbăm pe cei dragi nouă? Înseamnă asta cu adevărat iubire? Nu știu care sunt răspunsurile voastre la aceste întrebări, însă pentru mine, în lumina tuturor celor pe care l-am așternut mai sus, răspunsul la toate cele trei întrebări este, din nou, un clar și simplu NU.

Pentru că nimeni nu este în proprietatea mea, nici măcar copilul (sau mai ales copiii – căci ei își aparțin lor înșiși și au venit în această încarnare cu propriile lor planuri de viață) și, din nou, singura persoană pe care o pot cu adevărat ajuta să se schimbe sunt eu însămi. Iar schimbarea din interiorul meu se va reflecta în tot (felul în care eu percep) exteriorul, așa cum spune și Dr. Hew Len.

Și chiar dacă am avut altă părere despre alegerile pe care oamenii dragi mie le-au făcut, am învățat să tac, să accept că fiecare are dreptul să își trăiască viața așa cum consideră și, dacă pot, să îi fiu alături acelui om așa cum are el nevoie, iar dacă simt că nu pot să îi fiu alături așa cum are el nevoie, să îi comunic acest lucru cu iubire și compasiune.

Și, aici, ajung la o altă capcană în care cad foarte adesea cei aflați în poziția salvatorului, căci foarte mulți salvatori consideră că „trebuie” să ajute chiar și atunci când trec peste ei, fac compromisuri, pentru asta, în baza unei serii întregi de credințe limitative de genul „este normal să mai treci și peste tine”, „uneori trebuie să mai „lași” de la tine”, „trebuie să mai faci și ce nu îți place”, etc.

Marshall Rosenberg spune că dorința de a dărui este naturală și firească și că ori de câte ori ea nu se exercită în acest mod, va atrage, pe termen lung, pentru ambele părți implicate niște costuri foarte mari. Ori de câte ori „ajutăm” că așa trebuie, sau că ni se cere și nu știm cum să spunem nu, ori de câte ori pretindem de la alții să ne ajute, considerând că ei au obligația să facă asta, ambele părți vor avea de plătit un preț usturător pentru asta.

Dar oare a dărui nu este același lucru cu a ajuta? Eu cred că nu. Îi putem dărui unui om din timpul nostru, îi putem dărui din atenția noastră, din cunoașterea noastră, însă ce face el cu tot ceea ce noi dăruim, dacă îi vor fi de folos sau nu, ține de el. Dăruirea noastră nu s-a făcut cu atașamente față de rezultat ci pur și simplu pentru că am simțit să dăruim.

Este clar că toate acestea se aplică nu doar celor din familie, ci, la modul general, tuturor oamenilor cu care interacționăm. Am făcut referire la cei din familie pentru că ei sunt cei care ne oferă cele mai multe oglinzi și ne apasă, invariabil, cele mai multe butoane, însă aceste lucruri sunt valabile pentru prieteni, colegii de muncă și chiar și oamenii pe care abia i-am cunoscut.

Așadar, dacă nu putem ajuta pe cineva să se schimbe (și nici nu este benefic să ne dorim asta, căci lăsăm loc de multe conflicte), putem face ceva? Are sens să facem ceva?

Ei bine eu cred că da. Însă atitudinea noastră interioară este esențială în orice am alege să facem. Eu una am ales să caut mai întâi să simt omul (dacă pot spune așa). Să îl ascult mai întâi, fără să mai sar imediat cu ajutorul, cu știu eu ce îi trebuie, știu eu ce ar trebui să știe (știți că să asculți cu adevărat un om este unul dintre cele mai mari cadouri pe care i le poți face), iar apoi să observ, în primul rând, cât este de pregătit/dornic acel om să își asume responsabilitatea pentru propria lui viață.

Și aici poate că ar apărea, firesc, întrebarea cum îmi dau seama dacă omul este pregătit să își asume responsabilitatea? Pentru mine acest lucru rezultă din cât de mult sau de puțin caută el în exterior ca cineva sau ceva să „îl vindece”, să „îl facă bine”, să „îi rezolve problemele”. Iar dacă singurul loc unde caută sau unde vrea să caute este în exterior, atunci pentru mine este un semn că acea asumare, deocamdată lipsește. Așa că, dacă simt că are sens (iar aici este fără îndoială un barometru interior care se calibrează cu timpul și cu experiența), caut să las câteva semințe, care poate vor avea parte de un sol mai fertil în viitor și se vor prinde. Însă și dacă nu o vor face, este tot perfect și omul acela își trăiește tot cele mai potrivite, pentru el, experiențe de viață.

Și dacă există semne de deschidere spre această asumare a responsabilității, atunci îl ajut? Răspunsul este tot nu, căci așa cum am scris mai sus, nu cred că eu pot ajuta pe cineva să se schimbe. Ceea ce caut să fac însă, dacă mi se cere acest lucru, este să fiu, în ritmul și măsura pe care omul mi le arată, un facilitator, un susținător, un ghid care să îi fie alături în călătoria lui proprie de transformare interioare pe care el alege asumat să o parcurgă.

Poate că veți spune că a ajuta și a facilita/susține/ghida sunt unul și același lucru, însă din punctul meu de vedere nu este. Și haideți să vă spun și de ce consider că sunt lucruri diferite. În primul rând pentru că, așa cum scriam și mai sus, atunci când ajutați, persoana ajutată vă pasează vouă responsabilitatea ei. Apoi, atunci când „ajutați” o faceți cu un scop, vreți să se întâmple ceva, să aveți un rezultat, ceva ce în esență, veți spune, că este un lucru bun, cum ar fi ca omul pe care îl ajutați să se vindece. Și poate că și acel om, la nivel declarativ, exprimă același lucru. Ei bine și nu doar că cel care ajută vrea acel rezultat (că știe el deja de ce are nevoie și ce îi trebuie celuilalt) însă va avea și așteptări și este și atașat de rezultatul acțiunii lui de ajutorare. Iar dacă rezultatul nu se întâmplă, atunci poziția se va schimba în acuzator – „Dar eu ți-am zis să te uiți! Dacă nu te-ai uitat! Dacă nu ai citit! Dacă nu vrei să înțelegi!” etc., sau în victimă (și vinovat) – „Dar de ce nu s-a uitat? De ce nu a citit? De ce nu am reușit să îl ajut?”. Iar de aici, cum spuneam, pot decurge o serie întreagă de conflicte.

Atunci când facilitez/ susțin/ sunt un ghid, în fapt, tot ceea ce caut este să aduc în realitatea acelui om anumite informații sau instrumente pe care eu le cunosc și care poate (atenție mare la acest poate) îi vor servi în vreun fel omului respectiv. Cum și dacă îi vor servi și ce va face el cu ele, asta doar el poate să descopere și să decidă! Eu pot doar să le ofer, cu multă iubire, pentru că știu că mie una mi-au fost de folos, pentru că le-am pus în practică și le-am verificat acuratețea, eficiența. Însă, foarte, foarte important, este că fac acest lucru fără să am vreo așteptare, fără să vreau ca omul să facă ceva anume cu ce i-am oferit eu. Este dreptul lui să facă ce consideră cu ceea ce eu i-am oferit, iar eu nu i-am oferit acele lucruri ca să obțin ceva (spre ex. mulțumire că m-a ascultat), ci i le-am oferit pentru că real cred în ele și am experimentat practic acele informații sau instrumente. Dacă omul alege să le studieze, să le folosească, să le integreze în modul lui propriu și personal și să își transforme viața este la fel de bine ca și atunci când alege să le arunce la gunoi. Nu am cum să știu eu de ce are sufletul lui cel mai mult nevoie și care este planul pe care și l-a făcut. Doar el este singurul care poate să știe sau să afle acest lucru.

Și încă un aspect la care să reflectați, atunci când vă prindeți în poziția salvatorului și țineți cu tot dinadinsul să ajutați anumiți oameni care nu au nevoie, nu își doresc, sau nu sunt pregătiți. Iar acest aspect este timpul vostru – gândiți-vă că timpul și energia voastră ar putea fi folosite cu mult mai mult folos.

Așadar, deși nu putem ajuta pe nimeni să se schimbe, putem să facilităm/ susținem oamenii ce se pornesc, ori s-au pornit deja pe acest drum, putem să le înlesnim accesul la informații celor pregătiți să își asume responsabilitatea pentru viața lor (da, îmi dau seama că am scris acest lucru pentru a multa oară, însă parcă nu sunt suficient de puternice cuvintele să exprime cât de important este acest lucru), putem lăsa semințe acolo unde solul nu este încă pe deplin pregătit, sau putem merge mai departe, cu sufletul împăcat, acolo unde zidul este atât de gros încât nimic nu trece de el (oricum tot doar omul însuși este singurul care își poate sparge acel zid), amintindu-ne permanent că „Fiecare om are dreptul să trăiască exact ceea ce alege să trăiască.”

Și, întotdeauna, amintiți-vă că putem trimite oricui un gând bun, vindecător, izvorât din iubirea ce ne umple pe noi și se revarsă din preaplinul ființei noastre, alături de recunoștința noastră pentru oglinzile pe care ni le arată și pentru că ne oferă ocazia să mai vindecăm ceva în interiorul nostru.

Îț mulțumesc. Te iubesc.

Peace of the I