Iubirea de sine

...sau de ce nu cred în sabotorul interior

Am întâlnit adesea în mediul online diferite păreri, opinii, abordări, curente de gândire ce făceau referire la acest concept al sabotorului interior.

Din perspectiva mea nu există niciun sabotor interior și, mai mult, consider că este în detrimentul nostru să folosim acest concept, atât pentru că la nivel energetic el are o frecvență joasă, în conștiința colectivă fiind asociat unor calități umane nedorite, cât și pentru motivele pe care am să le expun în cele ce urmează.

Așadar, pentru a justifica de ce consider că nu există niciun sabotor interior, vreau mai întâi să explic ceea ce eu numesc un meta-program universal de adaptare și supraviețuire, cu care fiecare om vine înzestrat și care este activ în special în primii 7 ani de viață. Acest meta-program la care fac referire se activează din primul moment în care omul, copil fiind, se simte „greșit”, „necorespunzător”, „nepotrivit”, „neacceptat”.

Acum, este foarte important să înțelegem că așa cum corpul nostru fizic este o colonie de celule și microorganisme, practic o comunitate, la fel și corpul nostru emoțional și mental reprezintă, în realitate, o comunitate formată din părți și părți și încă mai multe părți, chiar dacă la exterior părem a fi un singur individ. Aceasta este doar o iluzie.

Dar ce este cu aceste părți? Ce sunt ele și mai ales cum apar?

Răspunsul este acela că aceste părți sunt bucăți în care sinele se fragmentează atunci când experimentează o situație ce declanșează emoții din registrul celor mai sus menționate.

Cred că înțelegem cu toții că atunci când venim pe lume, fiecare din noi venim cu o deplină acceptare de sine. Nu cred că a văzut nimeni un bebeluș care să fie nemulțumit de el însuși sau căruia să nu îi placă un aspect al ființei lui.

Și, la fel de bine, cred, conștientizăm cu toții că ne naștem într-o societate ce are la bază o cultură, creată pe niște principii, valori, norme, percepții care încep să se impregneze asupra omului încă din primii ani de viață, în primul rând și mai întâi prin intermediul familiei, iar ulterior prin intermediul școlii, cercurilor de prieteni, etc.

Ori, în fiecare societate, în funcție de cultura ei, anumite lucruri sunt dorite, altele sunt acceptabile, altele sunt agreate, altele sunt tolerate, altele sunt privite cu dezaprobare, iar altele sunt complet respinse și neacceptate. Poate vă sunt cunoscute stereotipuri precum „băieții nu trebuie să plângă și să își arate emoțiile”, „fetițele se joacă cu păpuși”, „băieții ar trebui să poarte părul scurt și fetele părul lung”. Cu siguranță vă puteți gândi la încă multe altele specifice culturii noastre.

Atunci, haideți să vedem ce se întâmplă când, spre exemplu, un băiețel care plânge va primi ca și răspuns la starea lui emoțională o atitudine de neacceptare? Acel meta-program universal de care menționam la început se va activa și va crea o „ruptură” în sinele respectivului băiețel. Astfel va apărea o dihotomie, sinele devenind fragmentat într-o parte emoțională, sensibilă și o parte cerebrală, rece, insensibilă. Și care parte credeți că o va favoriza băiețelul?

Pentru a răspunde la această întrebare fac o mică paranteză în care vreau să clarific câteva aspecte - de ce este acest program unul meta, de ce este el universal și de ce este el unul de adaptare și supraviețuire.

Astfel, acesta este un program meta deoarece el este, dacă pot exprima așa, deja preinstalat. Programele pe care le acumulăm pe parcursul vieții se „instalează” ca urmare a experiențelor pe care le avem și modelelor de care suntem înconjurați. Un program meta este deasupra tuturor acestor programe, el vine deja instalat în subconștient. Dacă vreți, îl putem asemui Programelor Biologice Speciale cu Sens de Adaptare si Supraviețuire și acelea venind deja „pre-instalate”. Este important de înțeles faptul că acest program meta nu poate fi dezinstalat, această divizare a sinelui având loc în primii 7 ani de viață, invariabil, la fiecare om. Ea continuă și ulterior celor 7 ani, însă scade în intensitate.

Apoi, este un program universal pentru că acest proces se întâmplă în fiecare ființă umană, în special în primii 7 ani de viață (perioada în care are loc cea mai mare parte din programarea viitorului adult).

Cât despre trăsătura de adaptare și supraviețuire a acestui meta-program ea se explică prin următoarele considerente. Fiecare om vine într-un context, o societate și o familie de care în primii ani de viață depinde 100% pentru a supraviețui. Dacă familia, societate îl respinge, atunci asta înseamnă dispariția ființei, moartea. Prin urmare, fiecare om vine cu acest meta-program pre-instalat la purtător tocmai pentru a se putea adapta și supraviețui, adică pentru „a rămâne în grațiile” celor de care depinde. Mai exact ne adaptăm și supraviețuim prin această divizare a sinelui la contextul exterior care se impune asupra noastră. Contextul exterior care se impune este extrem de important, deoarece el dictează care parte va fi preferată și care parte va fi respinsă, dată la o parte, atunci când acest meta-program se activează și are loc o fragmentare a sinelui. Întotdeauna va fi preferată și integrată ca trăsătură de personalitate partea acceptată de familie, societate, cultură.

Astfel, revenind la exemplul băiețelului care primește ca răspuns la emoțiile lui neacceptare, poate chiar respingere dură, „Ce te smiorcăi așa?! Te/Mă faci de rușine!”, este de înțeles că dintre cele două părți create băiețelul o va favoriza pe cea insensibilă, rece, cerebrală, pentru că aceasta îi va aduce acceptare și îi va asigura în continuare supraviețuirea, adică nu va fi respins de familie, societate.

Este, așadar, important să conștientizăm că de fiecare dată când acest program se activează sinele se va fragmenta, iar părțile rezultate vor fi mereu în antiteză și întotdeauna una va fi favorizată, preluată ca trăsătură de caracter pentru adaptare și supraviețuire, în timp ce cealaltă va fi marginalizată, respinsă, renegată.

Numai că...acea parte respinsă, marginalizată nu poate fi făcută să dispară!! Ea poate fi ignorată însă nu poate fi redusă la tăcere definitiv. Și tocmai de aceea, ori de câte ori apare o situație în care omul experimentează un context în care ruptura dintre cele două părți se activează, acea parte respinsă se va activa și ea și dacă nu undeva în la marginea conștientului vocea ei va fi auzită (în funcție de intensitatea evenimentului), cu siguranță ea se va face auzită prin corpul fizic.

Ca să clarific acest aspect să continuăm cu exemplul băiețelului care acum este un adult calculat, cerebral, neemotiv, care la un moment dat trece prin experiența pierderii unui proiect în care a investit foarte multe – timp, energie, bani. Este în mod evident o situație în care emoțiile se cer văzute, exprimate, acceptate și mai ales simțite. Ei bine, în acest context partea emoțională care a fost respinsă capătă ceva mai multă „putere” și vocea ei se face puțin mai mult auzită. Însă ea va intra în conflict cu partea cerebrală, rece, care „nu simte” și în interiorul ființei va începe o luptă pentru că partea respinsă își va cere drepturile, în timp ce partea favorizată va căuta să își păstreze supremația.

Astfel, se naște un tumultul interior în care omul nu știe cum să facă față situației și mai ales cum să calmeze și să aducă la înțelegere vocile din capul lui. Pentru că această luptă între cele două părți va produce suferință, iar suferința va fi cu atât mai mare cu cât ruptura dintre cele două părți este mai mare.

Așadar, înțelegând că, în realitate, noi suntem un ecosistem complex format din multe astfel de părți și că fiecare din aceste părți se activează pentru că ne vrea binele, vrea să ne asigure supraviețuirea, este evident că niciuna din ele nu poate fi un sabotor. Din perspectiva acelei părți rezistența manifestată este determinată exclusiv de dorința de a asigura supraviețuirea. Pentru acea parte, a merge mai departe pe calea respectivă este egal cu moartea.

Astfel, este evident că nu poate fi vorba de nicio intenție de sabotare, conform dicționarului explicativ însemnând „sabotez verb 1. A împiedica (prin uneltiri) bunul mers al unei acțiuni.”, căci oricare din părți va opune rezistență nu o va face pentru că vrea să uneltească împotriva noastră ci pentru că literalmente ne vrea binele si vrea să ne asigure supraviețuirea.

„Problema” constă în faptul că aceste părți care opun rezistență sunt cel mai adesea, cum se spune în engleză „out of date”. Ca un program de operare care nu este actualizat, la fel și aceste părți nu sunt actualizate și nu sunt la curent cu realitatea prezentă. Mai mult, aceste părți nu sunt actualizate între ele, adică acea parte care opune rezistență nu este conștientă de nevoile și dorințele părții care vrea să meargă pe calea pe care ea o percepe care fiind mortal de periculoasă. Trebuie să aveți în vedere că acea parte nu se activează niciodată fără un sens și un scop. Ea se activează pentru că ceva în ceea ce este dorit rezonează cu o experiență trecută ce a reprezentat o situație de supraviețuire la nivel subconștient.

Așadar, ceea ce avem de făcut este să devenim un „arbitru”, prezent și conștient de nevoile, dorințele, fricile și mai ales percepțiile fiecăreia dintre părți și să mediem nevoile de ambele părți, căutând calea prin care să acționăm în beneficiul și interesul superior al ambelor părți.

Și, exact acest proces de descoperire a părților, de recunoaștere și acceptare a existenței lor ca parte din ecosistem, de recunoaștere și înțelegere a nevoilor, fricilor, dorințelor, percepțiilor lor și mai ales de actualizare și integrare a lor se numește iubire de sine.

În încheiere vreau să vă las cu acest gând pentru reflecție și contemplare:

„Suntem cu mult mai mult decât suma tuturor părților noastre.”

Să vă fie de folos!

Îți mulțumesc. Te iubesc.

Peace of the I