Vindecarea în relații - Partea III

Vindecarea în relații – Partea III

„Suntem răniți în relații și ne vindecăm în relații.”

Helen și Harville Hendrix 

În partea a doua a acestei serii am împărtășit cu voi o experiență de conștientizare din propria relație și modul în care ea a transformat profund atât relația mea cu mine, cât și relația dintre mine și soțul meu.

Asumarea responsabilității și comunicarea în relații sunt aspecte cheie atunci ne dorim o relație armonioasă și împlinitoare.

Adesea, pretindem că iubim persoana de lângă noi însă ne-am dori să fie altfel, să se comporte altfel, să facă altfel ceea ce face sau să nu mai facă ceea ce face și punem pe seama ei propriile noastre nemulțumiri, frustrări, neputințe, furii, anxietăți, neliniști. Însă, așa cum am arătat și în partea a doua, rezolvarea este în noi înșine și calea spre ea va fi înlesnită prin acumularea de informații și cunoștințe autentice, care să ne extindă orizonturilor și să lărgească cutia în care ne cuprindem realitatea.

Atât pentru mine, cât și pentru soțul meu descoperirea Comunicării Non-Violente a reprezentat un moment de acest gen, de expansiune și lărgire a orizonturilor personale, ceea ce a adus la pachet și o capacitată sporită și aprofundată de auto-observare.

Vă mărturisesc că am rămas șocată, pur și simplu nu îmi venea să cred, când, ascultându-l pe Marshall Rosenberg, creatorul Comunicării Non-Violente, am realizată câtă violență încă mai propagam în relația cu soțul meu și în relația cu copilul meu, fără să vreau și fără să îmi dau seama. Evident nu îmi dădeam seama pentru că îmi lipsea informația care să mă susțină să pot identifica atitudinile și comportamentele mele pentru ceea ce erau de fapt.

În mod general oamenii consideră că violența este de natură fizică și verbală, atunci când folosim injurii, apelative, cuvinte grele. Știați însă că „a ruga” pe cineva un lucru fără a permite și accepta posibilitatea unui refuz este tot o formă de violență? Formele de manifestare a violenței sunt atât de insidioase și de subtile uneori, încât nici nu ne putem da seama că ea se manifestă în acele momente. Mai mult, societatea actuală a adus violența, într-o proporție foarte mare, la rang de normalitate și experimentând-o de mici, devenim atât de obișnuiți cu ea, încât ne pare ceva „normal”. Și pentru că nu am să fac aici un rezumat al unei cărți întregi, cv recomand foarte mult să citiți cartea lui Marshall Rosenberg, Comunicarea Non-Violentă (CNV), pentru a descoperi aceste aspecte necunoscute și subtile ale violenței în societatea de azi și în relațiile interumane.

Ceea ce am fac acum este să vă descriu modul în care aceste informații au transformat relația dintre mine și soț, dar și relația dintre mine și copil.

Pot spune că odată ce am descoperit principiile CNV le-am integrat activ și pus în practică între noi zi de zi. Și, la un moment dat, discuțiile noastre au ajuns să fie chiar hilare, în sensul în care atunci când mai ajungeam să ne enervăm unul din noi îi reamintea celuilalt:

„Știi că aceasta este percepția ta asupra situației?”

Iar celălalt răspundea:

„Da, știu.”

Iar primul continua;

„Și ști că este o alegere personală să te înfurii?”...

„Da, știu!”...

„Și ști că este vorba despre rănile și suferințele pe care le porți cu tine și care s-au activat în acest moment?”...

„Daaaa, știu!!!”.

„Dacă vrei să vorbești despre ele, despre ce nevoie ai simțit că nu se împlinesc, declanșând acest val de emoții sunt aici să te ascult.”

Și da, știam, însă unele program pot fi foarte puternice și atunci când nu ne simțim nevoile împlinite se vor activa răni din trecut în care aceleași nevoi nu au putut fi împlinite.

Și acum, ce este drept, mult, mult mai rar, mi se mai întâmplă ca soțul meu să spună ceva și „să o iau personal”, „să mă supăr” și, pentru scurt timp, să uit că, în profunzime, este vorba despre ce este în interiorul meu și despre nevoile pe care în acel moment nu știu cum să mi le împlinesc. Însă aceste perioade sunt acum foarte scurte și îmi reîntorc repede privirile spre interior, către sufletul meu și către rănile pe care le port. Și mă liniștesc și îmi dau seama că el doar mă ajută să văd acele răni, pe care nu le-am mai văzut până la acel moment sau pe care credeam că le-am vindecat, însă care, în realitate, mai au aspecte nerezolvate. De asemenea, caut să identific care este nevoia care se cere împlinită în acel moment și caut să găsesc alte variante prin care să realizez acel lucru.

Și în tot acest proces îi mulțumesc cu recunoștință omului de lângă mine că îmi facilitează acest proces de auto-observare, în care să îmi văd rănile și suferințele, îmi identific nevoile neîmplinite, în care îmi văd părțile din mine ce au nevoie de actualizare, vindecare, integrare și, astfel, pot să lucrez cu mine pentru a integra, ierta, vindeca, adică pentru a readuce starea de iubire în ființa mea.

Și uite așa în loc să ne „certăm” și să „ne învinovățim” unul pe celălalt, am început să ne uităm la noi, la ce ne face pe noi să ne simțim neascultați, mustrați, neînțeleși, neapreciați, deconectați, neiubiți. Am înțeles că cel de lângă noi este o oglindă a trăirilor noastre interioare și că noi suntem cei care trebuie să facem ceva pentru ca situațiile cu care ne întâlnim să se oprească. Ce anume avem de făcut? Să vindecăm suferințele și traumele trecutului, să le transcendem și astfel să le eliberăm, să învățăm să ne exprimăm nevoile non-violent și să căutam căile prin care atât nevoile noastre cât și nevoile celor din jurul nostru ajung să fie împlinite.

Să vă dau un exemplu mai concret. Într-o seară soțul meu voia să stăm de vorbă și să dezbatem diferite subiecte legate de organizarea casei. Pentru el nevoile pe care căuta să și le împlinească erau cele de siguranță și claritate cu privire la ce aveam de făcut pentru perioada următoare. Numai că în acea seară starea mea interioară nu era potrivită pentru o discuție de acel gen. Prin urmare i-am spus soțului meu așa „Baby, te rog frumos să mă scuzi, însă nu pot să port o astfel de discuție în acest moment. Nevoia mea în acest moment este de a mă deconecta de tot ceea ce înseamnă planificare, pentru că simt că lucrurile devin apăsătoare. Înțeleg că tu vrei să îți clarifici niște lucruri, de aceea putem, te rog, să amânăm această discuție pentru peste 2-3 zile?” Și discuția a avut loc în următoarea zi. Însă dacă urmăriți elementele incluse în acest exemplu veți observa că:

1.       Am înțeles că soțul meu prin inițiativa pe care a avut-o căuta să își împlinească o nevoie.

2.       Am evaluat care era propria mea nevoie în acel moment.

3.       Am comunicat empatic imposibilitatea mea de a răspunde nevoii lui în acel moment.

4.       Am propus o soluție care să răspundă ambelor nevoie, rugând să amânăm discuția pentru un moment ulterior.

Procesul CNV are niște pași și niște secvențe ce pot fi învățate și aplicate în orice context, orice circumstanță și cu orice persoană. Acest exemplu este o formă simplificată și prescurtată a lui.

Însă chiar și în această formă simplificată acest tip de comunicare poate aduce mari beneficii unei relații.

Pe noi acest tip de comunicare ne-a ajutat să ne oprim din a monologa fiecare în filmul lui, pe scurt din a ne certa, și să începem să ne comunicam nevoile și să ne ascultăm, să căutăm căile de a împlini nevoilor tuturor celor implicați într-o anumită situație, să fim sprijin unul pentru celălalt în această călătorie de auto-descoperire și ne-am oprit din a ne mai învinovății unul pe celălalt.

Atunci când dăm vina în exterior, el/ea este de vină pentru că eu mă simt într-un anumit fel, înseamnă să ne lipsim complet de puterea de a face ceva, de a schimba ceva. Căci niciodată nu veți putea schimba persoana de lângă voi. Singura persoană pe care o puteți schimba sunteți voi înșivă și această schimbare interioară este cea care se va reflecta și în exterior.

Așadar, să îmi asum răspunderea pentru reacțiile mele, pentru comportamentele mele, pentru atitudinile mele, pentru nevoile mele, pentru credințele și valorile din care operez înseamnă să îmi dau puterea de a mă schimba și a mă transforma.

Căci a îmi asuma răspunderea pentru ceea ce este în interiorul meu și ceea ce proiectez în exterior nu înseamnă că nu mă interesează de cel de lângă tine. Chiar din contră. Faptul că este alegerea celuilalt să se enerveze nu înseamnă că el îmi este indiferent și eu am să stau să mă distrez în timp ce omul de lângă mine trece printr-un tumult interior. Înseamnă doar că văd lucrurile pentru ceea ce sunt, mă eliberez de vină și îl eliberez și pe cel de lângă mine de vină și accept și integrez un adevăr care schimbă profund modul în care experimentez însăși viața – asumarea responsabilității pentru propria viață.

Și tocmai că această asumare a responsabilității mă face să integrez binele superior al aproapelui meu ca parte integrantă din binele meu superior, ceea ce înseamnă că a îl răni pe el înseamnă, de fapt, să mă rănesc pe mine.

Astfel, asumându-mi responsabilitatea pentru propria viață, identificând nevoile pe care caut să mi le împlinesc atunci când comunic cu cei din jurul meu și căutând să transmit non-violent toate aceste nevoi sunt câteva dintre elementele care pentru mine au reconfigurat relațiile cu cei din jurul meu, transformându-le în relații vindecătoare și într-o mare parte (nu am să spun 100%, căci nimeni nu este perfect) armonioase și împlinitoare.

Va recomand cu mare drag lectura cărților menționate în această serie de articole și vizionarea materialelor pe care acești oameni extraordinari le-au pus la dispoziție pe canalele lor, pentru că, cu cât veți dobândi mai multă cunoaștere și înțelegere a sinelui, cu atât mai ușor va fi, iar relațiile voastre se vor transforma într-un mod uimitor, fără să schimbați nici măcar un fir de păr la cel de lângă voi. Pentru că atunci când lecțiile sunt învățate, acea persoană fie rămâne în viața voastră și relația se transformă într-una de iubire matură, recunoștință și prețuire, fie ea va părăsi foarte simplu și natural viața voastră.

Amintiți-vă mereu, atunci când un deget arată spre exterior, trei arată spre noi.

Îți multțumesc. Te iubesc.

Peace of the I