Vindecarea în relații - Partea II
Vindecarea în relații – Partea II
„Suntem răniți în relații și ne vindecăm în relații.”
Helen și Harville Hendrix
Încheiam prima parte menționând un exemplu din propria experiență pe care vreau să îl împărtășesc cu voi. Este un exemplu de conștientizare și vindecare care în relația mea cu soțul meu a adus transformări profunde.
Și am să încep prin a spune că programul subconștient despre care vreau să vă povestesc era unul care era atât de bine ascuns încât mi-a luat ceva să înțeleg efectele lui asupra atitudinilor și comportamentelor mele. Așadar, cam după doi ani de relație și după venirea pe lume a băiețelului nostru, lucrurile între mine și soțul meu păreau că au „luat-o razna”. Ne certam des pentru că aveam impresia că nu sunt înțeleasă și apreciată pentru tot ceea ce fac și aduc eu în relație (o lecție în sine despre ce înseamnă să dăruiești necondiționat, pentru că simți să o faci, nu pentru că așa se face) și la un moment dat, când am crezut eu că s-a umplut paharul, am început să spun că eu vreau să ies din relație, că gata, mie mi-a ajuns, că eu m-am săturat. Mai mult, foloseam un limbaj violent cu judecăți de valoare și apelative și mai abordam și o atitudine de mare victimă, în care pe mine nu mă înțelegea nimeni, soțul meu era pornit, în percepția aceea de victimă, să mă rănească și tot așa.
Și aceste tehnici de manipulare la care apelam „au ținut” un timp, soțul meu căutând să facă orice era nevoie ca să rămânem împreună. Însă tocmai reacția lui era cea care făcea ca programul să rămână în continuare ascuns și să își facă invariabil „de cap” pentru că el se cerea văzut și vindecat. Și de ce spun că tocmai reacția lui era cea care făcea ca programul din subconștientul meu să continue să ruleze liniștit este că exact în momentul în care el a spus stop acestui joc, s-a făcut lumină înăuntrul meu. Cum anume a spus stop-joc? Simplu, mi-a spus, ok, gata, ne despărțim. Așa nu mai pot. Și atât serios și real a fost răspunsul lui încât m-am scuturat până la rădăcină, dacă pot să m exprim așa.
În acel moment am simțit în adâncul ființei mele că eu nu vreau în realitate să plec nicăieri, că el este omul alături de care vreau să fiu, așa că m-am întrebat de ce atunci apelez la aceste amenințări și de ce reacționez cu comportamentele cu care o făceam. Iar răspunsul a venit aproape instantaneu... tatăl meu...acestea nu erau de fapt programele mele, ci erau cele pe care le-am văzut la tatăl meu în copilărie și pe care mi le-am însușit ca programe de supraviețuire și adaptare.
Eu am crescut mai mult fără prezența tatălui meu în viața mea. Nu o spun ca pe un reproș, ci este pur și o realitate. Tatăl meu a fost plecat la facultate în primii mei 5 ani de viață, iar apoi în armată, drept pentru care primii aproape 7 ani din viața mea tiparul pe care l-am văzut a fost că el pleca, că mama și tata erau ocazional împreună. Apoi după ce am mai crescut tatăl meu din nou a lipsit fizic din viața mea, căci muncea în străinătate și au fost și perioade în care doi ani nu l-am văzut. Iar relația dintre el și mama mea nu a fost, cel puțin văzută prin ochii mei, una armonioasă și plină de înțelegere. Am înțeles în acel moment de ce în toată viața mea am stat în relații la distanță (relațiile în modelul meu nu presupuneau doi oameni permanent unul lângă celălalt) și de ce și prima căsătorie a ajuns la divorț. Practic în modelul meu locuitul 24/7 cu aceeași persoană nu reprezenta modelul de relație pe care îl înregistrasem. În modelul meu unul dintre parteneri trebuia constant să plece. Și cum soțul meu nu avea nicio intenție să plece, atunci subconștient mi-am asumat eu rolul celui care pleacă. Drept urmare, tot ceea ce se întâmpla în relație alegeam neconștient să interpretez în așa fel încât să pot justifica acel plecat.
Am înțeles de asemenea și că programele „nu mă simt apreciată”, „nu sunt înțeleasă” erau tot programe preluate din modelul de relație pe care l-am văzut în copilărie, cunoscând în acel moment, ca adult, atât istoria și provocările prin care tatăl meu a trecut, cât și istoria relației dintre părinții mei.
Momentul în care am avut acea conștientizare a fost un moment în care am resimțit o imensă ușurare. Parcă cineva ar fi luat o piatră de moară de pe umerii mei. În acel moment m-am simțit pe mine, pe mine cea adevărată, dincolo de programele preluate subconștient ca și copil. Și odată ce m-am simțit pe mine cea care voia să fie în relație fără să fugă când lucrurile nu mai sunt roz și cu fluturași, a fost o chestiune uimitor de simplă de a alege să păstrez ce am descoperit și să eliberez ce nu îmi aparținea. Sunt aproape 6 ani de atunci și nu doar că nu am mai recurs vreodată la acel tertip manipulator, însă, mai mult, nu am mai simțit în niciun moment că „nu mai pot”, că vreau să dau bir cu fugiții... să plec.
Am înțeles că omul de lângă mine este exact așa cum trebuie să fie, perfect imperfect, și că la mine este cheia schimbării și transformării, căci, mă repet știu, însă trebuie să o spun din nou – este imposibil să schimbăm pe oricine altcineva în afară de noi înșine.
Nimeni și nimic din afara noastră nu ne poate supăra, înfuria, întrista, nemulțumi, etc. ci este exclusiv alegerea noastră, conștientă sau neconștientă, să facem acest lucru.
Și îl facem pentru că, din lipsă de prezență, conștientizare și observare proprie, lăsăm programe vechi să ruleze pe pilot automat și să preia controlul, ne dezicem de responsabilitatea pentru noi înșine și punem pe seama unor factori exteriori trăirile noastre.
Așadar, data viitoare când simțiți că soțul, prietenul, iubitul, „vă supără”, amintiți-vă că nu este despre el/ea vorba, ci este vorba despre voi înșivă, despre propriile voastre răni, emoții și trăiri, ascunse sub preșul subconștientului.
În următoarea parte, ultima a acestei serii, veți putea citi mai în detaliu despre asumarea responsabilității în relații și despre cum să comunicăm cu partenerii noștri în așa fel încât atât nevoile noastre cât și nevoile lor să fie auzite și împlinite.
Îți mulțumesc. Te iubesc.
Peace of the I