Vinovăția față de propriii copii

Acest articol s-a născut ca urmare a două evenimente ce s-au întâmplat la scurt timp unul de celălalt. Mai întâi am citit o postare a unui om tare drag mie, postare cu care am rezonat parțial și care a făcut niște rotițe să înceapă să se învârtă, iar al doilea a fost un feedback primit de la unul din cititorii mei, în care făcea referire la sentimentul de vinovăție pe care îl experimentează în raport cu copiii ei, deloc întâmplător, acesta fiind subiectul pe care rotițele puse în mișcare de primul eveniment îl rumegau.

Despre greșeală, vină, vinovăție, vinovați, rușine am mai scris și voi mai scrie, deoarece cred că vindecarea acestor programe aduce cu sine multe transformări pozitive în modul în care experimentăm această realitate numită viață.

În articolul Greșeală vs. Feedback am prezentat în linii mari perspectiva mea asupra conceptului de greșeală. Spun în linii mari pentru că acesta este un subiect atât de vast încât despre el pot curge pagini întregi. În acest articol am să abordez, tot în linii relativ mari, un alt aspect al acestui concept, anume sentimentele de vinovăție pe care el le generează în unele persoane, referindu-mă în mod particular la relația dintre părinți și copii.

Așadar, unul dintre efectele însușirii în primii ani de viață a programului „greșeală” este sentimentul de vinovăție pe care el îl trezește atunci când acest program este activat. Printre alte efecte se mai numără și furia, frustrarea, neputința, sentimentul de a nu fi suficient de bun, suficient de capabil, însă acest sentiment de vinovăție este, poate, printre cel mai pregnant resimțit.

Și nu îmi este deloc străin, așa cum poate nu este multora dintre voi, sentimentul de vinovăție experimentat în raport cu copilul meu. Uitându-mă în urmă, îmi vin în minte, în mod special, 3 situații în care am experimentat în mod pregnant acest sentiment de vinovăție în raport cu băiețelul meu.

Prima situație pe care mi-o amintesc s-a petrecut atunci când băiețelul meu avea puțin peste un an, moment în care a experimentat un episod puternic de constipație, ce a durat câteva luni. Știam cauza emoțională ce declanșase respectivul episod, o ceartă foarte puternică între mine și soț, însă nu reușeam să vindec și să eliberez acel ceva care făcea ca manifestările la nivel fizic ale băiețelului să se perpetueze. Așa că, mă simțeam vinovată nu doar pentru că „eu creasem” acea situație, ci și pentru că „nu eram în stare” să o rezolv.

Al doilea episod în care m-am simțit vinovată față de copilul meu a început să se instaleze pe măsură ce dinții din față ai lui au început să se demineralizeze tot mai puternică. Din nou, mă simțeam vinovată pentru că, dată fiind vârsta fragedă la care demineralizarea a început, anume 10 luni, știam că era vorba de emoțiile și conflictele mele nerezolvate, pe care el mi le arăta prin propriul lui corp. Mă simțeam neputincioasă în a rezolva ceea ce crea toată acea situație și sentimentul de vinovăție se amplifica pe măsură ce vedeam că dințișorii lui se sfărâmă tot mai tare.

Iar al treilea episod intens de vină pe care l-am experimentat în raport cu copilul meu s-a desfășurat când băiatul meu se apropia de vârsta de 5 ani. În această situație simțeam că, datorită activităților pe care eu însămi alegeam să le fac și pe care o parte din mine își dorea să le facă, lui nu mai reușeam să îi acord timpul pe care o altă parte din mine își dorea foarte mult să i-l acorde. Iar acel sentiment de vinovăție era exponențial amplificat de fiecare dată când copilul mă chema să mă joc cu el și eu îi spuneam că nu pot atunci pentru că avea altceva de făcut. Noi am ales calea Homeschooling-ului și primii ani din viața copilului meu i-am petrecut împreună jucându-ne și învățând fiecare propriile lecții. Așadar, în momentul în care a apărut această nouă activitate care îmi ocupa o mare parte din timp, după un timp am intrat într-o stare de confuzie și luptă interioară între ceea ce îmi doream eu ca om care simte să dăruiască mai departe așa cum alții mi-au dăruit mie și eu ca mamă care simte să dăruiască copilului ei.

Am ales aceste trei situații pentru că ele înglobează două din cauzele majore pentru care părinții experimentează sentimente de vinovăție în raport cu copiii lor. Primul este acela că nu pot avea copiii sănătoși permanent, că ceva din ce ei au făcut sau nu au făcut, sau ar fi putut să facă sau să nu facă, a condus la perturbarea stării de sănătate a copilului. În egală măsură, dificultățile întâmpinate în restabilirea stării de sănătate a copilului pot declanșa sentimente de vinovăție, care vor răsuna în forul interior în gânduri de genul „nu știu ce să mai fac”, „mă lupt cu ...(ex răceala)... copilului”, „nimic nu pare să funcționeze”, „ce să mai fac?”, „ce nu fac bine?”, etc.

Prin astfel de gânduri și îndoieli am trecut și eu, întrebându-mă toate aceste întrebări, fără să rezolv în vreun fel situația ce le determina. Rezolvarea a venit exact în momentul în care m-am oprit din a mai rula în minte toate aceste gânduri-întrebări și am ales să schimb perspectiva.

Iau pe rând fiecare situație pentru că fiecare are particularitățile ei.

În cazul episodului de constipație eram la început de drum atât în ceea ce privește Cele 5 Legi Biologice ale Naturii, cât și în ceea privește procesul de auto-cunoaștere și dezvoltare personală. Înțelesesem niște lucruri și rezonam profund cu legile biologice, identificasem conflictul însă rezolvarea nu apărea. Am înțeles ulterior și de ce nu apărea, iar acest lucru se datora faptului că identificarea (cunoașterea) conflictului biologic nu este egală cu rezolvarea lui. În această perioadă am descoperit Ho’Oponopono și am început să practic intens. Cam ori de cât ori mă surprindeam cu gândurile „pe arătură”, mă opream și repetam cele 4 afirmații și de câteva ori pe zi repetam o mantră pe care mi-o creasem, pornind de la Ho’Oponopono și rugăciunile creatoarei Self I-Dentity Ho’Oponopono, Morrnah Nalamaku Simeona. Ori de câte ori observam sentimentul de vinovăție față de ceea ce experimenta copilul meu mă opream și repetam cele 4 afirmații. Am început și să îi vorbesc în somn integrând și Ho’Oponopono în modul în care îi vorbeam. Toate aceste acțiuni au început să schimbe ușor, ușor, atitudinea mea față de situația pe care copilul meu o experimenta. Și pentru că Divinul lucrează prin inspirație, am ales să merg cu copilul și cu soțul într-o tabără de auto-cunoaștere și dezvoltare personală, în care am reușit să ajung la esență și să vindec suferința pe care copilul meu mi-o arăta prin simptomatologia lui. Căci deși conflictul declanșator fusese acea ceartă cu soțul, conflictul programator, era cu mult, mult, mai vechi și venea din propria mea copilărie, din lipsa prezenței tatălui meu în viața mea și din frica mea subconștientă dea nu da drumul tatălui meu că nu se va mai întoarce, ceea ce de altfel și copilul „ținea și nu voia să dea drumul”. Căci în cazul băiețelului meu constipația nu se manifesta în sensul în care ar fi vrut să facă și nu putea, el nu voia sa facă, se ținea efectiv și era, parcă, o teroare momentul în care trebuia să dea drumul.

Spre deosebire de prima situație, în care am identificat conflictele și am putut lucra pe cauze și elibera din subconștient programele ce întrețineau simptomatologia copilului, în cazul demineralizării dinților situația a fost diferită căci nici până la acest moment nu pot să spun că am identificat „conflictul”. Ceea ce am identificat însă a fost o serie de conflicte, care am ajuns la concluzia că au avut un efect cumulativ și s-au legat unele de altele. Însă mi-a luat câțiva ani să ajung la acest tablou mai amplu și mai ales, mi-a luat câțiva ani să scap de sentimentul de vinovăție pe care l-am experimentat vis-a-vis de sfărâmarea dinților din față ai băiețelului meu. Despre cauzele emoționale care au condus la demineralizarea dinților de lapte și despre motivele pentru care apoi dinții de lapte au căzut foarte greu (de fapt nu au vrut deloc sa cadă singuri și au trebuit scoși) iar dantura finală a fost deviată de încăpățânarea dinților de lapte de a cădea și a ieșit strâmb, am să scriu pe larg într-o altă serie de articole. Acum, revin la sentimentul de vinovăție și la ce am făcut în privința lui.

Și în această situație i-am vorbit copilului somn rugându-l să mă lase pe mine să rezolv ce am de rezolvat, chiar dacă nu îmi era încă totul clar și nu știam toate aspectele pe care avea de lucrat, spunându-i că le voi descoperi și pe cele care atunci îmi erau necunoscute și rugându-l să aibă încredere că am să reușesc, am lucrat foarte mult cu Ho’Oponopono atât pentru toate datele, amintirile, informațiile, programele care contribuiau la experimentarea acelei realități, cât și, mai ales, pentru felul în care starea dinților copilului meu mă făcea să mă simt, în speță pentru toate acele sentimente de vinovăție, neputință, frustrare. Am lucrat pe aceste sentimente și emoții și cu tehnica de eliberare emoțională EFT – Emotional Freedom Technique, luând pe rând fiecare emoție în parte. Și într-un mod foarte interesant, într-o zi „m-am trezit” și am realizat atât faptul că sentimentul de vinovăție dispăruse, alături de celelalte sentimente de joasă frecvență, cât și faptul că dinții băiețelului meu se opriseră din sfărâmat. Și odată cu asta au început să se demineralizeze dinții mei, căci într-un final, sufletul copilului a eliberat și m-a lăsat pe mine să continui să lucrez și să rezolv ce am de rezolvat. Și nu a fost prima dată când, folosind terapia iertării Ho’Oponopono, rezolvarea și eliberarea emoțiilor a venit fără ca măcar să îmi dau seama și „m-am trezit”, pur și simplu, că atât provocarea era depășită, cât și că eu eram un alt om și mă comportam total diferit față de cum aș fi făcut în trecut.

Particularitatea celei de-a treia situații pe care am ales să o menționez în acest articol a constat în faptul că ea nu a implicat vreun simptom la nivel fizic din partea copilului, ci că ea a fost o zbatere lăuntrică între percepțiile mele cu privire la ceea ce îmi doream să fac ca mamă și ceea ce îmi doream să fac pentru a da mai departe din cunoașterea acumulată și pentru a susține la rândul meu oamenii care veneau înspre mine. Și câteva luni de zile am experimentat această stare de dizarmonie interioară, simțindu-mă vinovată față de copil și frustrată față de mine.

Ce am făcut în acea situație? Am stat de vorbă cu mine și m-am întrebat de ce mă simt vinovată față de copil. Iar răspunsul a venit destul de ușor, anume pentru că simțeam că nu sunt o mamă suficient de bună și că nu îi ofer copilului meu ceea ce consideram că are nevoie. Însă vedeți voi, eu mă raportam exclusiv la percepția mea asupra a ceea ce avea nevoie copilul și nu cu adevărat la ceea ce copilul avea nevoie. Căci însăși perspectiva mea era distorsionată de faptul că eu nu mi-am avut părinții aproape ca și copil, tatăl meu fiind plecat la facultate, apoi în armată, iar mama mea fiind nevoită să lucreze încă de când eu aveam câteva luni, motiv pentru care am ajuns la creșă. Așa că, în realitate, vina pe care o resimțeam pentru faptul că nu îi acord copilului suficient timp, venea din faptul că, subconștient, eu căutam, de fapt, să împlinesc o nevoie de-a mea din copilărie. Conștientizând aceste lucruri am conștientizat la pachet și faptul că, în realitate, sufletul copilului meu „m-a ales să îi fiu mamă”, sau altfel spus s-a înțeles încă dinainte cu sufletul meu să primească și să trăiască exact experiențele pe care le primește și le trăiește și că acel „să fiu o mamă mai bună” era doar o capcană a minții mele, care nu făcea decât să afecteze negativ relația mea cu copilul. Așadar, am ales să mă accept așa cum sunt atât ca mamă, cât și ca om care are propriile nevoi sufletești, să mă bucur de ceea ce sunt și să văd partea plină a paharului în relația cu copilul meu, adică să mă uit cu recunoștință și cu bucurie la cât de mult îi ofer copilului meu. Și știți care este partea fascinantă? Că odată ce au a făcut toate aceste transformări în interiorul meu și în perspectiva mea de a vedea lucrurile, copilul meu nu a mai manifestat deloc acel comportament „nevoiaș” și a încetat să „mai tragă de mine” și să „vrea tot timpul atenția mea”. Căci în realitatea el era doar o oglindă pentru propria mea suferință nerezolvată din copilăria mea și în momentul în care eu am vindecat în interior acea suferință și copilul mi-a oglindit acceptarea, pacea și liniștea interioară.

Așadar, dragă părinte, lasă vinovăția deoparte căci ea nu îți servește nici ție și nici copilului tău. Nu vei lua decizii mai bune dintr-o stare de vinovăție, chiar din contră. Dacă vrei cu adevărat să îți susții copilul să treacă printr-o provocare la nivel fizic, emoțional sau sufletesc, cel mai eficient vei face acest lucru din starea de iubire și acceptare de sine, căci atunci când te iubești pe tine ai de unde să dai iubire și celor din jurul tău, iar atunci când te accepți pe tine așa cum ești îi poți accepta și pe cei din jurul tău așa cum sunt. Lasă vinovăția deoparte căci ea nu va face decât să te constrângă din a îți manifesta întregul tău potențial ca părinte și ca om. Acceptă-te așa cum ești, perfect de imperfect. Acceptă că ai un bagaj pe care îl duci cu tine, mai mult neconștient, și că relația cu copilul tău îți oferă numeroase oportunități să vezi ce mai ai de vindecat la tine. Mulțumește-i cu recunoștință pentru asta!

Caută în tine, dragă părinte, ori de cât ori experimentezi sentimentul de vinovăție, răspunsul la întrebarea „Ce cred eu despre mine de mă face să mă simt vinovat?”. Pentru că, deși poate crezi că te simți vinovat pentru că ai/nu ai făcut/faci ceva anume sau pentru ca ai/nu ai spus ceva anume, vei observa că, în realitate, sentimentul de vinovăție vine din vorbele pe care tu ți le spui în gândurile tale despre tine, în raport cu ce ai făcut sau nu ai făcut, ce ai spus sau nu ai spus. Nu te simți vinovat pentru că ai țipat la copil, te simți vinovat pentru ce îți spui despre tine cel care ai țipat la copil. Te simți vinovat pentru că te critici. Și partea și mai interesantă este că nici măcar nu ești tu cel care te critici.

Lasă deoparte vinovăția dragă părinte, căci copilul nu suferă din cauza ta. Copilul îți este oglinda, el îți arată suferința din interiorul tău. Ridică-ți tu vibrația pe frecvența recunoștinței, iubirii și acceptării de sine și vei vedea ce minuni îți va oglindi copilul tău. Iar atunci când scade vibrația nu te certa pentru asta, ci amintește-ți că ești om și că acele experiențe sunt lecțiile pe care și tu și copilul tău, la rândul lui, le aveți de învățat. Lasă vinovăția deoparte și scoate din bagajul tău de instrumente pe cele mai potrivite vouă, care să vă susțină să văi ridicați vibrația și să reveniți în starea de iubire și acceptare de sine.

Ascultă, dragă părinte, cu atenție, vocea din gândurile tale, a cui este? Cine ți-a spus ție când erai copil că nu ești suficient de bun, că nu meriți, că nu poți, că nu știi cum, că nu ai ce îți trebuie? A cui este vocea critică din gândurile tale, care te face să te simți vinovat în raport cu copilul tău? Vindecă propria ta suferință, conștientizând că în fiecare clipă, cu tot bagajul pe care îl duci, ești cea mai bună versiune a ta exact așa cum ești și, mai ales, că ești părintele ideal (nu perfect) pentru copilul tău, căci sufletele voastre au decis, încă dinainte să veniți în această realitate numită viață, să aibă această experiență de viață împreună și să își ofere unul altuia lecțiile de care au nevoie pentru a crește și a își regăsi esența lor Divină.

Să vă fie de folos!

Îți mulțumesc. Te iubesc.

Peace of the I